Constantin
Trandafir
(urmare)
9. Credeti în elite sau în puterea multimii? Credeti
în Don Quijote?
- Cred în elitele autentice, am mai spus-o de-atâtea
ori, dar nu cred în eli-tism, în contrafacerea elitistã.
Adevãratele elite se pun în slujba „multimii”,
elitele autoproclamate, falsele elite, trag o linie netã
de demarcatie între grandoarea lor si nimicnicia
restului lumii. Camil Petrescu vorbea de „noocratia necesarã”,
idee care vine din platonism si, mai încoace, din „personalismul”
francez. Îmi cer permisiunea de a cita din dialogurile lui
Platon: „Socrate: - Atâta timp cât filosofii nu
vor fi regi în state, ori cât timp cei care astãzi
se numesc regi si suverani nu vor fi cu adevãrat si
temeinic filosofi, atât timp cât puterea politicã
si filosofia nu se vor întâlni în acelasi
ins, atâta vreme cât o lege superioarã nu-i va
da în lãturi pe cei care se îndreaptã
azi doar într-o parte ori în alta, nu va fi leac, scumpe
Glaucon, pentru State, nici, gândesc, pentru speta omeneascã,
si niciodatã acest stat desãvârsit,
al cãrui plan îl fãurim împreunã,
nu se va putea naste, nu va vedea lumina zilei”. Intelectualul,
sustin „personalistii”, nu este o persoanã,
ci o personalitate bazatã pe preeminenta spiritului.
Elita in-telectualã, cred ei, „personalistii”,
trebuie sã-si asume si pu-terea politicã,
si atunci se naste ceea ce se cheamã „elita
politicã”. A nu se confunda cu înfeudarea politicianistã!
Jacques Le Goff deseneazã „portretul” intelectualului
ideal, al „gânditorului de meserie”: producãtor
si furnizor de cunoastere, implicând spiritul de
ordine si rigoare, dar si pe cel liber-creator si
critic, în sensul cãutãrii permanente a adevãrului.
Când mi-am exprimat rezerva si nemultumirea fatã
de „elitã”, repet, am avut în vedere narcisismul
elitist, cabotinajul si fanfaronada, „gãstile
plutocratice”, „îmbulzeala de aristocrati”
cu „dispret sumar si radical pentru masã”
(Paul Zarifopol).
Dacã eu cred în Don Quijote? Nu vãd legãtura.
Altminteri, orice cu orice în lumea asta se leagã.
Da, cred în Don Quijote, pentru cã, desi mã
socot o fiintã ahtiatã de farmecul luciditãtii,
cred în fictiunea care poate sã meargã
pânã la utopie si fantastic, dar tot mi se pare
mai adevãratã decât realitatea, strictã
chiar. Cred în Cavalerul Tristei Figuri, pentru cã
el credea în cãrti. Deosebirea e cã el
lua realitatea drept fictiune, eu prefer sã consider
fictiunea foarte certã realitate. Dar inocenta
lui e genialã, pe câtã vreme trezia mea e foarte
terestrã. E grandios Don Quijote. Pãcat cã
în finalul romanului moare, însã tot de atunci
a intrat în eternitatea cea mai vie.
10. Privind el înapoi, postmodernismul este un pas înainte?
Sau, cum se spune undeva, „anesteziere” a spi-ritului?
- Da, privind (si) înapoi, postmodernismul face si
un mare pas înainte. Cât despre postmodernism ca „anesteziere”
a spiritului, e un fel de a cocheta cu vorbele. Din contrã,
postmodernismul înseamnã o resuscitare a spiritului.
Precursorul postmodernilor în linie filosoficã, Nietzsche,
stã sub semnul repetitiei cu dife-rentã,
o eternã reîntoarcere întru devenire. Si
încã postmodernistii se pot lãuda, ca Borges,
cã scriu doar „imitându-i” pe altii
si fãrã pretentii de a crea opere-univers,
dimpotrivã – un haosmos. Si postmodernismul nu
de fel elitist, ci foarte „democratic”, de vreme ce redobândeste
culoarea realitãtii cotidiene, retorica „laicã”,
de bas-étage, si atitudinile cele mai pãmântene…
Dar sã ne oprim aici, chestiunea e prea complicatã
si complexã, discutiile au cãpãtat
o amploare vecinã cu suprasaturatia.
11. Aveti cinci (numai cinci!) cãrti pe care
le-ati lua cu dvs., pe o insulã pustie? Dacã
da, care?
- Jocul e vechi, rãspândit si sadic. Noroc cã
nu se întâmplã asa în realitate. Uneori,
se cere a se numi o singurã carte, ceea ce trece peste granitele
masochismului. Cu strângere de inimã, sã ne
jucãm, deci: Divina Comedie, Don Quijote, Gargantua si
Pantagruel, Rãzboi si pace, Un veac de singurãtate
(optez pentru scrieri epice de mare întindere ca sã
am mai mult de citit / recitit / rãscitit; poezia trebuie
memorizatã, pentru a o recita, în gura mare, pe pãcãtoasa
aia de insulã pustie.
-
continuã -