Constantin
Trandafir
(urmare)
6. Da, trecem la cãrtile dvs. Douã dintre
cele mai recente – aceea despre Bacovia si aceea despre
Caragiale – m-au impresionat în mod deosebit (si
numai pe mine, ati avut cronici excelente). Ele sunt copiii
dvs. cei mai dragi?
- Problema comportã o reactie emotionalã
si, orice s-ar spune, eu sunt pledantul spiritului critic.
De aceea, nu-mi place niciodatã sã vorbesc despre
cãrtile mele. Meseria si firea mã îndeamnã
sã mã pronunt exclusiv despre altii, despre
scrisul altora. Oricum, în legãturã cu scrisul
meu am avut totdeauna mari îndoieli, sincer, nu-i falsã
modestie. Un scepticism apãsãtor mã cuprinde
când am încheiat treaba si a fost tipãritã
cartea. Dupã momentele grele ale „facerii”, cu
stãri alternante de optimism si deceptie, cu tot
efortul de a pãstra un echilibru al luciditãtii,
urmeazã lucrul „împlinit” care mi se pare
aproape un esec. Totusi, sunt „progeniturile”mele
si nu le detest, am aproximativ aceeasi atitudine fatã
de toate. Un dram de încredere, pentru recenta mea „ispravã”:
Efectul Caragiale.
7. Puteti decodifica („deconstrui”)
sensul titlului acesteia?
- De ce „efectul Caragiale”? Mãcar cã ar
fi un „secret” de bucãtãrie personalã,
farmecul unei discutii stã si în satisfacerea
curiozitãtilor nesemnificative. Dar, vai, scuze, explicarea
unui titlu, e, uneori, o initiativã foarte importantã.
Mã gândesc, de pildã, la Enigma Otiliei. Dar
în critica / istorie literarã, cazurile sunt cu totul
rare (Rimbaud le voyou, însã aceastã „cercetare”
apartine unui poet). Vreau, nu vreau, trebuie sã mã
supun regulii jocului. A fost o explozie cu efect întârziat.
Din numeroasele „proiecte” titulare, capabile sã
corespundã intentiei, am avut într-un târziu
„revelatia” acestei formulãri, spre suspiciunea
editorului, om extrem de riguros, dedat la exprimãri „clasice”,
care sã sune bine si la „subventie”
în „Anul Caragiale”, ceea ce nu s-a întâmplat
din cauza, poate, si a titlului mult prea eseistic. Apoi, mã
gândeam ce frumos si eclatant circulã sintagma
„Efectul Coandã”. Si ce exact! Efectul Caragiale
rezultã dintr-o cauzã Caragiale, multiplã,
de exceptie. O lume obiectivã, diversã, care
are drept consecintã o lume-Caragiale, cu o traiectorie
neobisnuitã (de efect), obtinutã prin procedee
ingenioase, specifice, de naturã esteticã. Si
încã, ecoul pe care îl are opera lui Caragiale
asupra noastrã, „actorii sociali”, asupra vietii
sociale românesti, asupra literaturii române, optzeciste
mai ales, asupra receptãrii…
8. Orice ati spune, sunteti (suntem)
zoon politicon. Din perspectiva convingerilor personale, care credeti
cã este viitorul miscãrii de stânga numitã
political correctness, în conditiile tot mai accentuatei
globalizãri?
- Este, într-adevãr, omul un zoon politicon si
de mult se bate monedã forte pe aceastã temã,
cu deosebire la noi si paroxistic în perioada postdecembristã.
Totusi, ce e prea mult, stricã. Politica a devenit o
obsesie a vremurilor noastre, spre paguba altor manifestãri
umane. Si Caragiale se vedea nevoit, la un moment dat, sã
observe cu nemultumire: „În România, înfloreste
o vastã industrie – industria politicã”;
Mircea Eliade constatã consternat: „Nu cred cã
mai existã în lume vreo tarã (ca România,
n.m.) în care sã se consume atâta energie politicã”,
iar Eugen Ionescu ajunge, parcã, la exasperare: „Pasiunile
politice sunt dizgratia si adesea rusinea omenirii,
mediocritatea si prostia ei”. Înregimentarea intelectualilor
este total contraproductivã. Scriitorii „afiliati”
se transformã, inevitabil, în propagandisti de
partid, scriu în indezirabilã notã tezistã,
adicã în afara imperativelor artistice. Acelasi
Eugen Ionescu: „Un conformism de stânga e tot atât
de jalnic ca si cel de dreapta”. Pe Paul Reynaud l-am
citat de mai multe ori, ca argument al autoritãtii
si pentru fulguranta spunerii: „Nu sunt nici de
dreapta, nici de stânga; sunt inteligent”. Cât
despre „corectitudinea politicã”, e încã
un subiect la modã, extenuat de atâtea interpretãri
care se bat cap în cap si nu sunt totdeauna „corecte”.
Conceptul e nãscocit si invocat cu sârg de eseisti,
cum spun, într-o devãlmãsie oripilantã.
Miza programului „corectitudinii politice” ar fi expurgarea
oricãrei traditii spontane, naturale, în beneficiul
unei puteri dictatorial-lozincarde. În locul libertãtii
funciare, intervine sloganul obstructiv al acestei „incorectitudini”,
tipat si din stânga, si din dreapta. Cicã
acest program ar apartine unei minoritãti luminate
versus majoritatea rudimentarã. Pe de altã parte,
trâmbitasii de fatadã ai „valorilor
occidentale”, arhangheli ai pluralismului, multiculturalismului,
globalismului, sustinãtori mult prea înfocati
ai „drepturilor omului” au fãcut o suspectã
pasiune pentru as-anumitele minoritãti de orice
fel: feminism patetic, bigotism, ecologism radical, handicapati,
lesbiene, homosexuali si tot asa. Cine priveste cu
suspiciune aceastã confiscare a „corectitudinii politice”
este stigmatizat ca anti-occidental, nationalist obtuz, anti-american
si altele. Se trage cu strãsnicie hilarã
semnul egalitãtii între valorile fundamentale
ale Occidentului si ideologiile „corectitudinii politice”
care, sã fie foarte clar, cum ar zice un grandios politician,
nu sunt doar „stângiste”. Un „om nou”,
homo oeconomus al tehno-globalismului vizeazã si ideologiile
de dreapta, si cele de stânga, desi cei dintâi
vãd multiculturalismul, globalismul si pluralismul prin
paradoxul exprimãrii depline a individualitãtii,
pe câtã vreme ceilalti vãd ceva foarte
neted, suprimarea personalitãtii prin racordarea la
„identitatea de grup” care are menirea de a înghiti
grupurile subordonate, „fãrã voce”. Spiritul
critic nu mai are loc nicãieri. O harababurã perfectã…
Ce cred eu? Cã aceastã „corectitudine politicã”,
de sorginte americãneascã, este o pisicã moartã,
aruncatã dintr-o ogradã în alta, cu vijelioase
strigãte de luptã, care în curând se vor
stinge ca orice alte astfel de rizibile diversiuni.
-
continuã -