Constantin
Trandafir
(urmare)
5. Motorul creatiei artistice este suferinta, bucuria
(extazul!) sau normalitatea? Sau altceva? Existã creatie
în absenta unei legãturi personale, particulare, intime
cu dimensiunea transcendentalã a fiintei? Care este relatia
dvs. cu transcendentul?
O, pe semne cã special ati gândit acest chestionar
pentru a mã pune într-o situatie atipicã. Eu,
monser, sunt un om din popor, care va sã zicã. Dar
dacã m-am bãgat în critica literarã,
trebuie sã suport consecintele. Motorul creatiei artistice
este tot ceea ce-i omenesc: suferinta, bucuria, extazul, aspiratia.
Nu anormalitatea produce creatie. Dimpotrivã. Numai romanticii
au pretins si impus credinta anormalitãtii creatorului: „Ah!
Organele-s sfãrmate si maestru e nebun!” Dilthey se
credea îndreptãtit sã afirme: „Geniul nu
este un fenomen patologic, ci omul sãnãtos perfect”,
care se caracterizeazã prin marea energie a sistemului sãu
psihic, prin capacitatea memoriei (apropo de anamnezã), prin
vioiciunea spiritului si libertatea imagisticã. Pe scurt,
putere de creatie. N-as putea spune dacã existã creatie
în absenta unei legãturi intime cu dimensiunea transcendentalã
a fiintei. Relatia mea cu transcendentul este foarte neclarã.
De altfel, e momentul sã facem, împreunã cu
Noica, o disociere între transcendent si transcendental: transcendentul
este dincolo de noi, transcendentalul este dincoace de noi, în
proximitatea fiintei noastre, în „universul mic”,
din care nu lipsesc metafizica si abisalul… Existã o
multitudine de factori care influenteazã acest proces, de
aceea nu se pot stabili cu exactitate prioritãtile: impulsul
divin (Platon), expresia sensibilã a ideii absolute (Hegel),
activitatea spiritualã prelogicã (Croce), revelatia
purã (Brémond), manifestarea sublimatã a refulãrilor
instinctuale (Freud), dicteul automat al inconstientului (Breton),
impulsul ludic (Karl Gross), expresia sintezei armonioase si superioare
a disponibilitãtilor vitale (Guyau), procesul creativ natural
construit în plan spiritual (G. Seailles), elaborarea intelectivã
(Poe, Valéry) etc. Cu alte cuvinte: rational, afectiv, senzorial,
genuin, mestesug-artefact, intuitie-spontaneitate, deliberare-elaborare,
vocatie, „serbarea intelectului”, „moartea intelectului”
etc. Personal, votez pentru varianta Poe-Valéry.
Asadar, votati pentru constructie?
Da, votez pentru constructie, cum s-a înteles deja, pentru
deliberare si elaborare. Acestea sunt douã cuvinte care cred
cã exprimã cel mai bine un sistem de creatie artisticã.
I-am spus sistem pentru cã, într-adevãr, e vorba
de o constructie. Valéry vorbeste tot timpul de construire
pentru a se opune la contestarea rolului intelectiv în creatie.
Pentru cã, pe vremea aceea, când scria si Valéry
si se exprima în felul acesta, apãruse ideea cã
intelectul nu are nici un efect asupra poeziei si asupra creatiei,
în general. Cã poezia, creatia, sunt neapãrat
o stare genuinã, spontanã. Asta spune chiar Bréton,
autorul Manifestului suprarealist, cã intelectul ucide creatia.
Vine Valéry, care provine din Poe, si spune ca intelectul,
dimpotrivã, este cel care consolideazã creatia. Deci,
moartea creatiei prin intelect - Breton, sã zicem, triumful
creatiei prin intelect, Valéry. Eu sunt de acord cu aceastã
idee cã, dacã existã, într-adevãr,
o anume inspiratie, stare genuinã, un anume ingenium, acela
este neapãrat specific creatorului fãrãr posibilitatea
de a construi. Cum ar fi creatorul popular, de exemplu. Dar aici
problema se pune altfel, pentru cã aici nu intervine un singur
creator popular, ci o multitudine de creatori populari, si, atunci,
iese din discutia noastrã. Revin prin a spune cã Valéry,
în descendenta lui Poe, pune un accent mult prea mare pe constructie,
pe deliberare si elaborare. Mai bine mi se pare cã a spus
Arghezi, când a îmbinat cele douã moduri: „slova
de foc (care reprezintã talentul, vocatia, inspiratia, spontaneitatea,
ceea ce existaã ca stare nativã) si slova fãuritã
/ împãrecheate-n carte se mãritã”
s.a.m.d. S-a înteles chestia asta? Slova fãuritã
este mestesugul…
Stiinta constructiei…
…Pe linia Valéry. Iar slova de foc este harul. Dar creatia
presupune neapãrat ansamblul celor douã dimensiuni:
nativã, genuinã, creativã prin talent, prin
ceea ce se numeste mostenire si ceea ce dobândesti, apoi,
prin culturã, prin cunoastere. Sã cunosti multã
poezie, dacã vrei sã scrii poezie! Sã citesti
multã prozã, dacã vrei sã scrii prozã,
s.a.m.d. Cum sã scrii poezie fãrã sã
fi citit poezie?
Asadar, ceea ce am dobândit prin datele genetice,
împreunã cu ceea ce dobândesti prin experientã
personalã. Totusi, v-as ruga sã comentati, în
acest context, o frazã a Ruxandrei Cesereanu, care, scriind
despre poemul delirant, afirmã: „Conducta ratiunii trebuie
sã fie totdeauna secundarã, minimalã, lãsând
conducta inconstientului sã joace rolul esential.” Se
poate si asa? Puteti gãsi un exemplu?
Dar nu se poate! Nu se poate pentru cã d-na Cesereanu merge
pe directia a ceea ce numeam mai devreme, suprarealismul. Acesta
considerã cã subconstientul, chiar, e prioritar. Asta
spunea si Bergson, cã subconstientul are valori poetice,
artistice mai mari decât constientul. Freud, cu psihanaliza
lui, ajunge la concluzia cã toti factorii creatori vin dintr-un
factor subconstient care este libidoul. Asta e exagerare. Vine ceva
din bãtrâni, cum spunea Eminescu, „ce ni-l lãsarã
din bãtrâni, pãrintii din pãrinti”,
din fondul arhaic, sã zicem, dar pânã nu intervine
ceea ce apartine strict, nu neapãrat unei logici, ci unei
ratiuni creatoare…
Mi-a plãcut cum ati spus: ceea ce vine
si ceea ce inter-vine dupã aceea.
Da, bine zis, ce iscusintã aveti de a prinde acest joc de
cuvinte! Sunt emotionat pânã la…
Glumiti, stiu cã spiritul ludic nu vã
lipseste…
(râde) Mergem mai departe?
-
continuã -