Constantin
Trandafir
(urmare)
12. Pentru cã vã considerati,
înainte de toate, critic literar, spuneti ceva despre
ce se mai întâmplã astãzi, cu critica
literarã.
- Caragialiceste spus: Crizã teribilã, monser! Care
va sã zicã, avem de ce ne plânge, dar nu-i dracul
chiar atât de negru. În Apus, critica (gr. krinein,
a judeca, lat. crisis, „faza decisivã a unei boli”)
trece printr-un necrutãtor desert de multã vreme.
Acolo a prosperat mai cu seamã teoria literaturii. La noi,
nu tocmai buni imitatori, dar si din cauze „obiective”,
se petrece de la ’89 încoace o sincronie pãguboasã
cu Occidentul în aceastã privintã. Literatura,
în general, nu mai are trecerea de odinioarã, în
conditiile economiei de piatã si de gheatã. Numai
cã noi avem felul nostru de a fi, doar românul s-a
nãscut poet, si repede am reluat lira spânzuratã-n
cui, cu avalansã de poezie („sponsorizatã”
în multe cazuri, adicã plãtite editurile cu
bani pesin), cu prozã (asa si asa), cu teatru (putin, ca
de obicei). Critica însã nu se simte prea bine. Nu
mai spun nimic despre cititul scrisului literar. Atât: tendinta
centrifugã s-a generalizat. Cel putin critica de întâmpinare
e în grea suferintã. „Oamenii zilei”, bosii
„de succes” au promovat pe principiul „cumetriei”
de castã, câtiva „tineri” de nãdejde,
cu lecturã putinã, corespunzãtoare, fatalmente,
primãverilor lor, dar cu mare aplomb, care au misia sacra
de a promova un nou „canon”, al grupãrii respective,
constând din imperioasa nevoie de a-i elogia pe membrii confreriei
si de a-i pune în genunchi, pe coji de nucã, pe ceilalti,
dinafarã, altã tabãrã si altã
culoare. De precizat, fãrã sã generalizez,
cã nu doar junii judecãtori recurg la aceastã
procedurã cam maniheistã, ci si foarte putinii veterani-vedete
care mai pregetã sã compunã foiletoane critice.
Ne aflãm, cum se bagã de seamã, la umbra sectarismului
în floare. Mai pricopsitã, parcã, este critica
aplicatã la literatura consacratã din cele mai vechi
timpuri si pânã în actualitatea imediatã.
Nu-i locul si nici cazul sã intru în amãnunte.
Scurt, „instantã criticã”, „magistraturã”,
„verdict”, „directie” si-ar fi trãit
traiul, plasând tot mai decisiv oficiul critic în zodie
ancilarã. Cronicarul literar e socotit, astãzi, un
simplu agent de publicitate, un rãu necesar din sfera serviciilor
publice. Încearcã sã intre în vogã
alte manifestãri de tipul „bãtãliilor
canonice”, „revizuirilor” rãu întelese,
pe considerente extraestetice; cel mult locul criticii profesioniste
catã a fi luat de o criticã “oralã”,
cenaclierã, diletanticã. În aceste circumstante,
eseistica pare sã câstige teren, dar ea nu are a face
cu critica de întâmpinare si de sustinere, mai ales
când eseul tinde sã fie din ce în ce mai specios,
un fel de tutti frutti.
13. Bonus: Rãspundeti la o întrebare
pe care nu v-am pus-o!
- Desi am fost supus la „12 munci” si am îndeplinit
norma, cantitativ vorbind, poate chiar prea scrupulos, ca Pristanda
la datorie, atac încã o „cestiune arzãtoare”,
a 13-a la numãr, nu sunt deloc superstitios: despre provincialism.
Fireste, minimum minimorum. Nu vin cu puncte de vedere noi, dar
simt cã sunt încã presante, uitate fiind, ori
numai ignorate. Avem, hotãrât lucru, o tot mai accentuatã
mentalitate mãrginitã, din felurite prejudecãti,
cum ar fi între altele, oroarea de spiritul gregar-colectivizat,
care ne-a asaltat prin internationalismul proletar si ne amenintã
acum prin globalismul indistinct; complexul superioritãtii
vs. complexul inferioritãtii, o grandomanie dizgratioasã,
pe de o parte, o umilitate excesivã fatã de înaltele
Porti, pe de altã parte. Globalizantii acuzã restul
lumii de provincialism (asociat de curând cu nationalismul).
În replicã, înfloreste spiritul tribal, sub douã
aspecte „provinciale”: dispretul fatã de provincie,
închiderea în clanuri metropolitane, ori, invers, regionalizarea
culturalã, care a fãcut sã rãsarã
sumedenie de ligi judetene, orãsenesti, comunale (un determinism
îngust care se aplicã la ontologii regionale, cum ar
spune Bachelard). Nu existã târgusor fãrã
„grupul” lui cel mai mândri de pe plai. Când
exclusivismul face legea, tot provincialism se cheamã. Discriminãrile
de orice fel sunt total contraproductive. S-a purces sã se
facã antologii zonale, liste ierarhice sectoriale, dictionare
pãrtinitoare desi se dau drept „nationale”, de
interes general. Se vede, primeazã criteriul teritorial,
eludându-se realitatea cea mai evidentã: conteazã
nu locul geografic, ci locul pe harta culturalã (axiologicã).
Si încã: nu existã provincie literarã,
existã doar literaturã „provincialã”
(i.e. mediocrã). Provincialii, adicã veleitari care
împânzesc si marile metropole. A rãmas un talmes-balmes
de arogantã ciocoiascã. De bunã seamã,
atârnã greu diferenta specificã, cea realã,
nu cea narcisiacã. E în cele ce spun eu acum o simplã
observare a unor stãri de lucruri, nu o tânguire tipic…
provincialã.
Vã multumesc pentru timpul acordat.
Când sunteti dispus pentru încã o reprizã?
Am ocolit grajdurile lui Augias…
Oricând si, bineînteles, cu multã plãcere.
Vã propun sã revenim, altãdatã, la chestiune
provinciei, despre care am multe de spus.
Acolo credeti cã sunt grajdurile lui Augias?
Am de spus si multe lucruri frumoase...
Câmpina, martie-aprilie 2003