| inapoi |
Totul
este, prin urmare, traversat de o altã gândire a imposibilului
si a lui „poate”, care se gãseste în centrul
a tot ceea ce scriu despre prietenie, dar, iertare, ospitalitate neconditionalã
etc. Cât despre înrudire, se poate arãta cã,
de la Platon la Husserl sau la Merleau-Ponty, trecând mai cu seamã
prin Aristotel, Kant etc., ea constituie, înainte chiar de examinare,
sensul fundamental, un sens în care privilegiul absolut (ceea
ce eu am numit haptocentrism – adesea necunoscut sau gresit interpretat)
organizeazã un fel de intuitionism comun tuturor filosofiilor,
chiar acelora care se pretind non-intuitioniste si chiar discursului
evanghelic. Este ceea ce încerc sã arãt în
aceastã carte despre Nancy, care e si o carte aflatã în
mânã, mâna omului si mâna lui Dumnezeu. Aceastã
lucrare se referã la corpul crestin si la ceea ce devine el când
se angajeazã, cum o face Nancy, într-o interminabilã
„deconstructie a crestinismului”. O de-ierarhizare de sens
deplaseazã ceea ce se numeste realul, ceea ce rezistã
la orice apropriere.
- Ceea ce spuneti aici face referintã la limita între ceea
ce este si ceea ce nu este…
- Limita internã de atins, tactul, dacã vreti, face sã
nu se poatã (decât) atinge de-neatinsul. O limitã
nu se atinge, este o diferentã, un inevitabil care scapã
de a fi atins sau care e doar ceva despre care numai se crede cã
poate fi atins. Fãrã a fi inteligibilã, aceastã
limitã nu e propriu-zis tangibilã, nici sensibilã.
Experienta limitei „atinse” a ceva nu e niciodatã pe
deplin prezentã. O limitã nu apare niciodatã astfel.
- Aceastã deplasare în jurul sinelui a mers pânã
la o cvasi-inversare a rolurilor cu Safaa Fathi. În urma filmului
sãu, ati devenit un material, un corp strãin venit de
altundeva. Acest lucru mi-a dat impresia cã sunteti destabilizat,
cã ati acceptat sã reluati totul de la zero, ca si cum
n-ati fi scris nimic. Ati trecut, aproape, din starea de subiect, în
starea de obiect. Aceasta nu explicã re-ticentele si dificultãtile
dvs., pentru cã e vorba sã intrati într-o logicã
a altuia, acest altul care vã intervieveazã?
- Da, existã aici toate riscurile si toate gratificatiile unui
joc. Ca si cum cineva îl joacã pe altul, care e, si el,
interpretul unui rol care e al sãu fãrã a coincide
cu el, un rol în parte dictat de altul si cu care trebuie sã
fie siret. Tranzactia permanentã. În acest film si în
cartea care-l însoteste sunt si mã numesc, de altfel, Actorul
sau Artefacteur-ul. Joc al semnãturii si al substituirii, calcul
fãrã finalitate si fãrã fond: pentru a se
ascunde, a se dezvãlui si a se salva simultan. A se salva în
toate sensurile cuvântului. În cele din urmã, am
cedat în fata camerei, în ciuda nelinistilor sau neîncrederii.
E bine sã te lasi sã vezi dincolo de orice control. E
ceea ce tocmai numeam trãdare, trãdarea adevãrului,
trãdarea ca adevãr. Asadar, am lãsat sã
se facã acest film. În alt moment sau, mai degrabã,
cu altcineva, poate as fi opus rezistentã mai mult, poate as
fi spus, simplu, nu. Poate cã as fi fãcut mai bine, cine
va sti vreodatã? Prea târziu, totul rãmâne
un mare risc…
- Aceasta ne permite sã ne întrebãm
despre cinema. Cinemaul ar fi un altundeva mãrginit de oglinzi,
dar unde nu mai existã problema de a se construi un corp, ci,
mai degrabã, de a forta ecranul. Se regãseste atunci o
notiune foarte importantã pentru dvs., faptul spectrului –
sã-l numim astfel, întrucât una dintre lucrãrile
dvs. se cheamã “Spectrul lui Marx”. Pare cã
spectrul lui Derrida pluteste în film…
- Spectralitatea e peste tot în operã si, mai mult decât
oricând, într-un fel original, în virtualitatea reproductibilã
a fotografiei sau cinemaului. E o crestere a unei teme pe care Safaa
Fathy, cunoscând interesul pe care-l am fatã de problema
fantomei, a ales sã o privilegieze, precum aceea a secretului,
a strãinului, a altundeva-ului, a dife-rentelor sexuale, a iudeo-arabo-spaniolei,
a marranismului*), a iertãrii, a ospitalitãtii. Spectralitatea
si pentru cã filmul evocã peste tot morti, aceea a mamei
mele, anumite morminte ale familiei mele, înmormântarea
motanului, înhumarea contelui d’Orgaz etc.
- În toate scrierile dvs., moartea e prezentã.
În ce fel? Pur si simplu pentru cã tot ceea ce scrieti
este o manifestare a valorii vietii, tot ceea ce scrieti se leagã
de continuarea fiintãrii. În fond, mã întreb
dacã moartea nu este ceea ce împingeti înapoi pe
mãsurã de opera dvs. avanseazã?
- Spunându-ne cã nu se poate face altfel, bineînteles,
trebuie sã ne întrebãm dacã acest efort încordat
de a împinge cât mai departe si cât mai mult timp
posibil, nu cheamã, nu ne aminteste atractia unsui corp de chiar
corpul de care vrem sã ne salvãm. Afirmarea vietii nu
merge fãrã gândirea mortii, fãrã atentia
cea mai vigilentã, respon-sabilã, vãzând-o
asediatã, obsedatã de acest sfârsit care nu soseste
– sosind. Cum existã o amprentã, oricare ar fi ea,
implicã posibilitatea de a se repeta, de a supravietui momentului
si subiectului trasãrii sale, cãruia îi atestã
astfel moartea, disparitia, morta-litatea cel putin. Amprenta înfãtiseazã
totdeauna o moarte posibilã, ea semnificã moartea. În
clipa aceea, posibilitatea, iminenta mortii nu e doar o obsesie personalã,
e o manierã de a se supune necesitãtii a ceea ce se dã
spre a fi gândit, spre a fi stiut, cã nu existã
prezentã fãrã amprentã si amprentã
fãrã disparitia posibilã a originii zisei amprente,
deci fãrã o moarte. Care, o repet, n-ajunge sã
ajungã, sã mã ajungã, care mã ajunge,
care ajunge sã nu mã ajungã. Posibilitatea imposibilului.
Încercam, în “Aporii”, sã discut aceastã
formulã, cu Heidegger si alti câtiva.
-------------------------------
(* comportamentul duplicitar al evreilor crestinati
în Spania din vremea Inchizitiei, care se comportau ca si
crestini în viata publicã, mergeau la bisericã,
dar respectau obiceiurile, traditiile, sãrbãtorile
evreiesti în familie si în comunitatea lor - sec.XV-XVI;
span. - marranos, fr. - marranes)
- continuã -
Versiune în limba românã de Fl. DOCHIA