Gellu Dorian

«Optimismul meu e paradoxal, as putea spune, un oximoron»

Convorbirea a avut loc în seara zilei de vineri, 2 noiembrie 2001, cu prilejul Galelor APLER, la Câmpina.

-Gellu Dorian, bine ai revenit la Câmpina. Nu ne-am vazut de un an, din octombrie 2000.

-Bine v-am gasit la Câmpina. Într-adevar, trece timpul repede.

-Anul trecut, am stat de vorba într-un peisaj mirific, de toamna, lânga barajul Paltinu, pe valea râului Doftana. Atunci, aveai niste planuri… Spune-mi, te rog, ce-ai realizat pâna acum, cu editura AXA, cu revista HYPERION, cu poezia ta.

-Totul a decurs normal. Editura AXA a continuat seria «La steaua» a poetilor optzecisti, suntem la numarul 47 si înca patru carti sunt sub tipar. În alte colectii, avem doua carti ale unor autori din afara granitelor, Andrei Jeankarl, din Germania, si Miron Kiropol, din Franta, Chartres. Planurile au mers bine din punctul nostru de vedere, mai greu din punctul de vedere al difuzarii… Revista HYPERION , trimestriala fiind, nu ne grabim, trimestrul fiind de... trei luni! Pregatim revista, tirajul este constant. Am scos numere consistente din revista HYPERION si au ajuns acolo unde am crezut noi de cuviinta. Între timp, am înfiintat o subredactie la New York si revista ajunge acolo. Dorim, în perspectiva, împreuna cu doua fundatii de acolo, sa editam o varianta în limba engleza a revistei, promovând valori ale literaturii române în spatiul american.

-Constat acum, dupa un an de zile, un mai mare optimism al tau, anul trecut situatia economica, în general, si a zonei Botosanilor, în special, era mai dificila din acest punct de vedere, cultural. Se pare ca, prin eforturile voastre, ale tuturor, ale colaboratorilor tai, lucrurile au intrat pe un fagas cât de cât normal, sa zicem. Revista HYPERION este foarte eleganta, din punct de vedere grafic, si foarte consistenta în continut; într-un spatiu cultural generos, cu multe reviste – si la Iasi, la Bacau se întâmpla lucruri deosebite – în Moldova, dincolo de micile orgolii si divergente.

-În dialogul nostru, optimismul meu e paradoxal, as putea spune, un oximoron. În spatele lui sunt extrem de multe dezamagiri si lucruri oarecum triste, dar nu le dezvaluim decât în masura în care prin acest optimism învingem aceste impasuri. Eu, ca scriitor, am editat o carte de poezii, un poem, la editura Augusta din Timisoara, Singur în fata lui Dumnezeu, am în curs de aparitie, la editura Timpul din Iasi, o carte de teatru, opt piese de teatru, si, desigur, astept, la Cartea Româneasca, romanul Cartea fabuloasa predat în 1992, dar care, din diferite motive, printre care si cel al finantarii, nu a aparut pâna acum. E nevoie de bani mai multi, subventiile vin cum vin, vom gasi surse din alte zone. Si evident, am scris.

-Asadar, si din acest punct de vedere, lucrurile merg bine. Te întrebam anul trecut despre rolul suferintei în procesul creatiei, tu nu tineai foarte mult la aceasta idee, dar, parca, în aceasta tensiune, când trebuie sa faci foarte multe lucruri pe care si le asumi, reviste literare, carti, sa cauti bani pentru a le tipari, parca lucrurile merg bine pentru ca totul este ata cum este.

-Sa spunem ca merg bine… Nu sunt eu acela care ar trebui sa spuna lucrurile acestea, dar, cum am spus, scriu, nu sunt dezamagit de ceea ce vine din alte parti, pareri, sistemele acestea de punere în valoare a ceea ce facem noi, scriitorii, latura economica sau alte oprelisti. Scriu, astept ca timpul sa decida asupra acestor lucruri. Apar acum tot felul de istorii, de evaluari, reevaluari, din diferite unghiuri. Va fi o sinteza, cândva, timpul va aseza totul în pagina istoriei literaturii române, avem nevoie de o istorie a literaturii române, asta nu se face de la o zi la alta, nici de pe azi pe mâine, ci în timp, cu seriozitate. Suntem, în acest domeniu, forte în urma, în Europa, ultima tara care nu are, cu adevarat, o istorie a literaturii, o parte importanta a culturii si a transmiterii memoriei în timp, a ceea ce suntem noi ca valoare, ca entitate în spatiul european.

-S-au exprimat, în ultima vreme, mai multe opinii cu privire la o anume criza a criticii si, în special, a criticii de întâmpinare. S-a vorbit si de roman, dar cel mai adese adesea poezie. Ceea ce apare nou surprinde critica nepregatita. De parca nu am mai avea critici cu anumite instrumente, cu un anumit sistem. Stau deoparte critici care au dominat în ultimele decenii ale secolului trecut si în locul lor nu au venit oameni cu aceeasi acribie, cu aceeasi atentie, efectiv, repet, cu un sistem coerent dupa care sa judece opere literare. Critica pare a fi mai mult de tip impresionist. Crezi ca exista, din punctul tau de vedere, al poetului, ca realitate sau se exagereaza?

-Este o realitate exagerata, ca sa spun asa. Într-adevar, critica literara are o stare dintr-astea de expectativa, asteapta. Criticii scriu, recepteaza cartea atât cât ajunge în fata lor. Nu este vina lor ca nu au la zi lecturile. Ei citesc tot ceea ce gasesc si ceea ce le ajunge. Un critic notabil, din acest punct de vedere, este Alexandru Cistelecan – citeste, îsi exprima parerile, fiseaza si cred ca va fi criticul surpriza al urmatorului deceniu, cel putin în privinta cartii de poezie, a situatiei poeticii…

-E nevoie de acumulari, de cunoastere, pâna la…

-De cunoastere. Vina este a difuzarii, a problemelor de circulatie a cartii. Se editeaza în tiraje mici si cartea nu ajunge totdeauna la critici, ei afla din diferite bibliografii, din rubricile «carti primite la redactie» ale revistelor literare. Astfel, criticul nu poate comenta decât târziu, când cartea ajunge în fata lui. Sunt critici care au structuri si - eu stiu? – gândesc deja în ansamblu poezia, cum ar fi un Gheorghe Grigurcu, activ în tot spatiul poeziei. Critica prozei este mult mai greu de facut, aici lucrurile sunt mult mai dificil de perceput. Va fi o mare revenire în spatiul criticii a lui Nicolae Manolescu prin volumele editate de curând…

-Lista lui Manolescu…

-Da. Cele trei volume – poezie, proza, eseu, teatru – probabil ca îl vor scoate pe Nicolae Manolescu din expectativa în care a stat pâna acum si din diferitele situatii pe care si le-a asumat, politice, de alta natura. Sunt convins ca Nicolae Manolescu a fost criticul care a primit cartea de poezie de la poetii interesati sa ajunga la el si fisarea exista. Deci, din acest punct de vedere, critica literara banuiesc ca nu este în impas. Impasul este al celui care o recepteaza. Mesajul, evaluarea, reevaluarea nu sunt bine determinate. Mesajul trebuie sa ajunga la acela caruia te adresezi. Nu eu, scriitorul, trebuie sa citesc cronica lui Manolescu, ci cititorul, care trebuie sa ma urmareasca si sa fie provocat de critic; si editorul sa fie cel care sa-mi multiplice mie editia pentru ca este interesanta sau este ceruta. Acesta e efectul criticii si acesta a fost întotdeauna.

-Exact ceea ce se spunea: criticul scrie pentru poet, pentru romancier, pentru a fi citit de acestia, nu de cititor. Deci critica nu e una de întâmpinare, de recomandare mai mult sau mai putin discreta. O ultima întrebare, nu vreau sa te retin mai mult. S-a vorbit de pericolul «enclavizarii», chiar romancierul Eugen Uricaru, presedintele Uniunii Scriitorilor, avertiza cu privire la pericolul aparitiei unor zone culturale care nu prea comunica între ele, se misca doar în interiorul cercului. E un semnal de alarma. Crezi ca va fi depasit, sau nu este un pericol chiar asa de mare?

-El este depasit la nivelul, sa spunem, virtual. Dar el exista într-adevar în realitate, enclavele sunt acele cnezate, voievodate culturale, sunt în cultura româna, s-au creat dupa 1990 tocmai din cauza lipsei de difuzare, dar prin colocvii de felul acestor Gale APLER, prin festivaluri de poezie, prin tot felul de întâlniri, angrenajul exista, functioneaza, aceste enclave dialogheaza, de ci nu exista garnite, pericole dintr-astea de izolare si sa ne trezim ca la Botosani apar nu stiu ce minuni si nu se afla despre lele la Piatra Neamt sau Cluj. Din aceasta directie, nu exista pericol. Cel caruia ne adresam, el este enclavizat, cititorul, locuitorul, bastinasul din zona respectiva nu prea stie ce se petrece la Craiova, la Timisoara sau la Constanta. Pentru ca nu are informatia si, neavând-o la zi, dispare, ochii care nu se vad se uita, nu?, mai apare revista aia?, când o vede, undeva, la biblioteca, sau ajunge ti el la Timisoara, o data, vede ca Orizontul mai apare, sau orice alta revista. Totusi, lucrurile circula. Deci aici este pericolul cel mai mare. Si daca pericolul nu va fi înlaturat, atunci enclavele ar putea deveni o realitate.

-Sa speram ca anul viitor, când ne vom reîntâlni, sau poate ne revedem mai devreme, nu vom mai vorbi de pericolul enclavizarii si de problemele difuzarii. Îsi urez un sejur placut la Câmpina si, lasând aici mesajul tau de speranta, du-l si pe al nostru de speranta la Botosani.

-Multumesc. Cum noi avem un câmpinean la Botosani, e vorba de poetul Gabriel Alexe, care tine un fel de dialog Nord-Sud, înca o data, multumesc.

Florin DOCHIA