| inapoi |
(urmare)
Aceasta îmi aduce aminte de exemplul clipei lui
Husserl, la el absolut fundamentalã. Se poate spune cã
ia-ti dat o anumitã profunzime privind, în acelasi timp,
spre trecut si spre viitor? Notiunea de timp existã la Husserl,
dar numai ca amprentã. Perspectiva temporalã e ceea ce
ati vrut si ati stiut sã articulati cu fenomenologia…
Marile texte ale lui Husserl despre timp recunosc o formã absolut
privilegiatã a ceea ce se numeste «prezentul viu».
Acesta e sensul, sensul cel bun chiar în ceea ce are mai irecuzabil,
în aparentã: forma originarã a experientei este
prezentarea sinelui din prezent; nu pãrãsim niciodatã
prezentul care nu se pãrãseste, cãci nimic viu
nu se pãrãseste niciodatã. Aceastã stiintã
fenomenologicã absolutã, aceastã autoritate indeviabilã
a lui acum în prezentul viu e cu adevãrat acea despre care
s-au pus, în stiluri si dupã strategi diferite, toate marile
întrebãri ale acestui timp, acelea ale lui Heidegger sau
ale lui Levinas, în particular. Într-un gest diferit, cu
alte tinte, ceea ce am încercat sã elaborez sub numele
de amprentã (a cunoaste o experientã a diferentei temporale
dintre trecutul fãrã prezent trecut sau a unui viitor
care sã nu fie viitorul prezent), e tot o deconstructie, fãrã
criticã, a acestei evidente absolute si simple a prezentului
viu, a conceptiei ca prezent viu, a formei originare a timpului (Urfarm)
pe care o numim prezent viu (Lebendige Gegenwart), sau a tot
ceea ce presupune prezenta prezentului.
Sã trecem de la Husserl la Heidegger. As vrea
sã citesc în filosofia lui Heidegger o amprentã
a biografiei sale. De exemplu, faptul articulãrii între
patrimoniul grec si excluderea patrimoniului monoteist biblic, referirea
la sol si la pãmânt si critica tehnicii si programului,
în discursul sãu de la rectorat. As vrea sã înteleg
aceastã complicatie lingvisticã care îl îndepãrteazã
de real si care dã lectorului impresia cã se aflã
într-un univers formal si abstract în care nu mai are vointa
unei legãturi între gândire si realul gândit.
Gãsiti cã aceastã apropiere între filosofia
lui Heidegger si biografia sa n-are, finalmente, sens? O recuzati?
Dacã-mi permiteti, nu voi rãspunde întrebãrii
despre politica lui Heidegger sau despre discursul sãu de la
rectorat. Nu pentru a mã sustrage, dar lucrurile sunt prea complexe
pentru timpul si locul de care dispunem. Ceea ce as avea sã vã
spun despre acest subiect am publicat din belsug, cel putin în
De l’esprit si în numeroase interviuri. Problema „biografiei”
nu mã deranjeazã. Sunt dintre aceia, putini la numãr,
care au reamintit tot timpul: e bine (sã facem astfel încât)
sã readucem în scenã biografia filosofilor si angajamentul
semnat, în particular angajamentul politic, lângã
numele lor, fie cã e vorba de Heidegger sau, la fel de bine,
de Hegel, de Freud sau de Nietzsche, de Sartre sau de Blanchot etc.
Ati fãcut aluzie la o „excludere” a „patrimoniului
monoteist biblic”. Da si nu. Referirile biblice si teologice sunt
numeroase si confirmã în fiecare moment ceea ce stim despre
profunda culturã teologicã (catolicã si protestantã,
as zice si lutheranã) a lui Heidegger. E adevãrat, însã,
cã ceea ce se numeste patrimoniul ebraic, s-a subliniat adesea
(Ricoeur, Zarader), pare, zicem, trecut sub tãcere, o grea tãcere.
De unde tentatia de a înscrie aceastã tãcere într-o
configuratie în care nu vom avea doar Discursul de la rectorat
si un anumit motiv al pãmântului despre care vorbiti, ci
si alte indicii (de exemplu, dispretul fatã de orice filosof
evreu, «rãul tratament», dupã mine, aplicat
lui Spinoza, pe care am încercat sã-l dezvãlui altundeva,
complicând anumite scheme heideggeniene pe tema epocii reprezentãrii,
despre cogito si despre principiul ratiunii). Aceastã configuratie
nu mi-a iesit, însã, fãrã a dori sã-l
justific pe Heidegger (ceea ce n-a fost niciodatã o problemã
pentru mine si cred chiar cã Heidegger n-a scãpat, pe
deasupra, de obisnuitul antisemitism al timpului sãu si al mediului
sãu – „eram cu totii putin antisemiti în epocã”,
spunea, într-o zi, cred, Gadamer). Cred cã trebuie sã
fim atenti la complexitatea faptelor si a naturii textelor. Nu existã
texte filosofice antisemite ale lui Heidegger (cum am putea gãsi,
citind într-un anumit fel, la Kant, Hegel sau Marx), si dacã
enunturile despre tehnicã sunt marcate de puternice conotatii
reactionare sau antiprogresiste, Heidegger este unul dintre gânditorii
modernitãtii care au luat cel mai în serios, de o manierã
profund meditativã, mizele tehnicii moderne si vigilenta etnico-politsicã
ce ne este impusã.
Am impresia cã, de fiecare datã când
o referintã sau când o apartenentã pare sã
vã circumscrie, sã circumscrie ceea ce a fost obiectul
atentiei dvs., strigati prins în capcanã! În fond,
sunteti extrem de sensibil la diversitatea semnificatiilor unui cuvânt,
unui concept, unei orientãri. Acest lucru relevã, desigur,
rigoarea pe care o aveti si pe care o respect; în acelasi timp,
îmi pun problema de a sti dacã sinteza are sens. Pentru
cã afirmarea sintezei nu exclude contestarea. Ati arãtat
foarte bine cã, în traditia filosoficã, un cuvânt
ar putea uneori spune ceva ce este si contrariul sãu. Când
se ajunge aici, e importantã interogatia asupra problemei difuzãrii
stiintei. Pentru a difuza stiinta, nu trebuie s-o simplificãm?
Si simplificarea conduce absolut si ireductibil la trãdare? Credeti
cã toate dialogurile, din cauzã cã nu pot intra
în detalii, trãdeazã? Cã, în final,
nu se poate accentua esenta lucrurilor? Chiar atunci când lucrati
asupra infinitului, nu puteti niciodatã accentua suficient! De
asemenea, în fata precautilor dvs., pe care le înteleg si
le consider riguroase, sunt putin tulburat: n-avem si responsabilitãti
pedagogice?
Responsabilitãti pedagogice, bineînteles, si împãrtite,
dacã vreti. Trebuie uneori sã simplificãm pentru
a transmite cunostinte si pentru a vorbi în general. Însã,
dacã trebuie sã avem reguli pentru cea mai bunã
sau cea mai nefericitã simplificare, ele sunt de reinventat în
fiecare situatie. Cât de precaut sau minutios ar trebui sã
fiu, cedez, la un moment dat, e adevãrat, vreunei semnificatii.
Sunt, în acelasi timp, convins cã munca e infinitã,
pentru cã voi fi mereu inegal, cã va trebui sã
analizez de o manierã din ce în ce mai scrupuloasã.
Dar, acestei responsabilitãti i se opune aceea de a nu se întelege
si, deci, într-un anumit moment, aici, acum, de a accepta riscul
(atât de calculat pe cât e posibil) de a vorbi, de a preda,
de a publica.
- continuã -
Versiune în limba românã de Fl. DOCHIA