(urmare din numãrul
anterior)
Cu Henri Pousseur, ati scris o operã intitulatã
„Votre Faust”
A fost foarte dificil de fãcut.
Nu vã orientati decât cãtre dificil
[râde].
Da. Dar amândoi am depus totusi numeroase eforturi pentru
a o face usor de realizat. Fãrã succes. Adicã,
lucrarea rãmâne interesantã [râde].
Cum s-a nãscut aceastã lucrare dificilã
si de ce reflectie asupra operei?
Am fost foarte pasionat de muzica francezã a timpului meu. Henri
Pousseur mi-a propus sã lucrez cu el o operã comandatã
pentru Theatre de la Monnaie din Bruxelles. Aceastã operã
trebuia sã fie modernã si nobilã, adicã
sã includã publicul în derularea ei, chiar fãcându-l
sã participe la actiune. Pousseur s-a gândit imediat
la o temã a lui Faust pentru marele public.
…. Marea traditie a operei [râde]
Marea traditie a operei [râde]… Am acceptat si
am început. A durat mult. Henri Pousseur a lucrat sase ani
pentru a ajunge la o partiturã care, apoi, a prezentat dificultãti
de executie considerabile. Muzicienii si, mai cu seamã,
actorii nu erau deloc formati pentru mobilitatea operei, pentru
improvizatie. Reprezentatiile au avut loc, însã
nu ne-au oferit niciodatã satisfactie. Ultima datã,
cu sigurantã, cea mai interesantã din toate punctele
de vedere, a avut loc în Germania, la Festivalul de la Bonn, acum
doi sau trei ani. „Regizorul” a tratat-o ca pe o parodie,
ca si cum opera era deja una clasicã. „Votre Faust”
n-a cunoscut, asadar, o carierã normalã.
Cum apreciati romanele scurte, asa-numite „minimaliste”?
Îmi plac textele concentrate, concise, ca haiku-urile japoneze,
poemele lui André du Buchet sau acelea ale lui Mallarmé.
Mã fascineazã. Câteodatã, încerc si
eu. Când eram tânãr, îmi era imposibil sã
scriu cãrti scurte. Puteam începe sã scriu
cartea dacã pãrea a voi sã se dezvolte. Astãzi,
sunt bãtrân si pot sã scriu poeme de câteva
versuri. Am ajuns aici îndeosebi prin intermediul cãrtii
artistului.
Ce sentiment vã inspirã virajul luat si
asumat de Phillippe Sollers, la începutul anilor optzeci, dupã
aventura Tel quel*?
Phillippe Sollers a simtit cã vântul si-a schimbat
directia. Si-a dorit sã placã. Unii scriitori,
chiar dintre cei mai buni, cautã popularitatea. Altii braveazã,
într-o anumitã mãsurã, natural, cãci
dacã nu se vorbeste despre ei, nu mai pot gãsi editori.
Astfel, atunci, devine, complicat sã continui sã scrii.
Phillippe Sollers avea de la debutul carierei sale dorinta de
a deveni una dintre figurile vietii pariziene. A reusit de
la prima sa carte. „Une curiseuse solitude” a fost salutatã
de Aragon si Mauriac. Sollers are un fler extraordinar. Într-un
timp, mai ales cu Tel quel, el si-a impus o ascezã mai mult
sau mai putin profundã. Era, evident, un rol pe care-l
juca, asa cum îl joacã toti azi, si pe
care stie sã-l joace atât de bine. Dupã „Femme”,
a urmat numeroase directii. Mai cu seamã a scris cãrti
despre Vivant Denon, Mozart, Casanova**. Chiar dacã acestea sunt
cãrti comandate, Sollers s-a achitat întotdeauna
cu brio. Bravo! I-as ura sã aibã mereu aceeasi
usurintã.
Care e ultimul film pe care l-ati vãzut?
Într-o salã de cinema sau la tv?
Într-o salã de cinema…
Oh, a trecut deja o bunã bucatã de timp… [râde]
Sau la televiziune? A trecut si aici tot asa de
mult…
Oh, nu, n-a trecut chiar atât! Si cum nu am cablu…
Dupã ce au început sã publice romane,
Alain Robbe-Grillet si Marguerite Durras au realizat numeroase
filme.*** Ce-au cãutat în cinema, dupã dvs., scriitorii
Noului Roman?
Viziunea noastrã a fost formatã de cinema. Cinemaul
ne-a influentat mult felul de a scrie si de a privi realitatea.
Textele noastre se aseamãnã cu scenariile sau cu decupajele
filmelor. Unii au trecut cu totul natural de la scenarii „romanesti”
la realizarea cinematograficã. Ne era o rupturã în
asta. E acelasi demers. Toti cãutam sã facem
sã se vadã sau sã se înteleagã,
precum Nathalie Sarraute sau eu însumi. Cinemaul devenea mijlocul
de a face sã se vadã cu ajutorul imaginilor si nu
doar cu ajutorul cuvintelor. E pasionant sã lucrezi cu cuvintele
si imaginile. În cinema, cuvintele sunt omniprezente si
imaginile extrem de puternice. În ceea ce mã priveste,
am participat numai la realizarea de documentare. Sã fiu realizator
mã pasiona când eram tânãr. Dar, cu sigurantã,
m-as fi simtit foarte stingher în lumea cinematografului
si a actorilor. Astãzi, nu se mai pune problema. Unor realizatori
le place sã foloseascã textele mele în filmele lor.
Sunt foarte satisfãcut de asta. Le dau toate sfaturile si
binecuvântãrile posibile. Dar totul se opreste aici.
Aveti un roman în pregãtire?
Nu.
S-a terminat cu romanul?
S-a terminat complet de patruzeci de ani.
De ce?
De ce? E, într-adevãr, dupã mine, o întrebare
fundamentalã. Am fost antrenat în alte aventuri mult mai
pasionante. De altminteri, romanul îmi pare o formã terminatã.
Ar trebui gãsit altceva. Sigur, se scriu si se publicã
mii de romane în fiecare an. Dupã moartea lui Racine, s-a
continuat sã se scrie, adesea cu reusitã, tragedii
în cinci acte si în vers alexandrin, pânã
la mijlocul secolului al douãzecilea. Unele erau interesante,
chiar cele din secolul al optsprezecelea, pe care nimeni nu le mai citeste,
în afara câtorva universitari. Cu toate acestea, tragedia
de acest tip apartine trecutului. La fel, romanul, care a primat
atâtia ani, e depãsit ca formã, Care
sunt cauzele? În primul rând, dezvoltarea cinematografului
si a altor medii, e evident! Pe de altã parte, transformarea
profundã a obiectului „carte”. Romanul e legat de
o anumitã formã de societate si de comunicare diferitã
de aceea de azi. Alte forme literare si artistice legate, asadar,
de tehnicile actuale, îsi vor face aparitia. Romanul
e legat de acea formã a cãrtii pe care am cunoscut-o.
Când am înteles cã forma cãrtii
se schimbã, am vrut sã-mi pun întrebãri asupra
ei. N-am mai vrut doar sã scriu romane, am vrut sã inventez
si noi cãrti. Este un obiect inepuizabil, în
ciuda noutãtilor actuale. La fel, romanul rãmâne
inepuizabil.
Ati citit ultima carte a lui Alain Robbe-Grillet, La
Reprise?
Nu. De altfel, n-am întretinut niciodatã relatii
bune cu el [râde]. M-am întâlnit întotdeauna
cu ceilalti: îndeosebi, Nathalie Sarraute, Robert Pinget
sau Claude Simon. Pe acesta din urmã îl vãd foarte
rar, cãci amândoi cãlãtorim mult, dar nu
prea des în aceeasi directie.
Care e diferenta între povestire si roman?
Definitia povestirii e mai vastã decât aceea a romanului.
Întelegem în general realitatea gratie povestirilor
orale, scrise, cinematografice sau televizuale. În literatura
clasicã, erau tot felul de povestiri: cartea de istorie, care
e un ansamblu de povestiri, epopei, precum Odiseea, Eneida sau Divina
Comedie, care sunt povestiri în versuri. Ele sunt foarte diferite
de romanul tip „jury litteraire” al sfârsitului
de an. Dacã Dante, cu Divina Comedie, ar concura la premiul Goncourt,
ar pica, fãrã îndoialã. Definitia cuvântului
„povestire” este vastã si se poate studia importanta
considerabilã pe care o are, sub multiple forme, în viata
noastrã cea de toate zilele. De fapt, lumea se compune din povestiri.
* Tel quel – revistã literarã
fondatã în 1960 de un grup de scriitori si animatã
de Phillippe Sollers. Si-a încetat aparitia în
1982, fiind înlocuitã de L’Infini; n.r.
** Este vorba de „Cavalier du Louvre”, „Casanova l’admirable”
si „Masterieux Mozart”, n.r.
*** Alain Robbe-Grillet e, mai cu seamã, realizatorul filmelor
Anul trecut la Marienbad – 1961, L’immortelle – 1963,
Trans-Europe-Expres – 1966 si La belle captive – 1983;
Marguerite Durras a realizat, între altele, La Musica –
1966, Detruire, dit-elle – 1969, India Song – 1973 si
Les Enfants – 1985, n.r.
Versiune
în limba românã de Fl. DOCHIA