Poveste la tãrm

Florin DOCHIA

<De multe ori, profesorul nu-mi povestea nimic despre Max Buruianã, Nu-mi dãdea vreo nouã casetã si nici nu-mi cerea textul dactilografiat. Mã invita sã plecãm în sus, prin grãdini, spre platoul împãdurit. Rãtãceam printre arborii seculari, plantati de printul Stirbey. Era vremea îmbãtãtoare al înfloririi teilor si îl ascultam parcã în transã. Mnemosine era cu mine. Întors acasã, notam totul, reciteam, refãceam, iar citeam, sã nu se piardã ceva. Nu stiu de unde izvorau toate acele întâmplãri, dacã el fusese eroul sau altcineva i se destãinuise, ori le inventa. . . Nu-l voi întreba niciodatã.

«Rãzboiul se terminase si ei se aflau undeva prin Mediterana. Urmau sã se întoarcã acasã, fiecare de un de era. Dar <acasã” la el lucrurile se schimbaserã. Altii preluaserã puterea, ocupantii rusi veniserã cu oamenii lor, americanii erau încã prinsi în Pacific, iar în Europa aliatii se certau pe cadavrul Germaniei. Michel Soroboru era prea lucid pentru a încerca aventura întoarcerii. Au abandonat vasul la Lisabona. De fapt, l-au predat englezilor si s-au înscris ca refugiati. Michel si-a reluat legãturile cu Sindicatul si-a pornit pe mãri, ca nostrom. Într-un timp a aflat cã, în tarã, comunistii îl declaraserã trãdãtor. Puntile s4e tãiaserã pentru totdeauna. Maresalul fusese împuscat, regele obligat sã abdice, lui nu-i mai rãmãsese decât sã tot înconjoare planeta pe mare, ca o îmbrãtisare de sine, ca sarpele acela din Biblie, care-si devora trupul, în speranta cã va dispãrea si va avea, astfel, posibilitatea renasterii în altã lume, care sã i se potriveascã. Marinar apatrid, pusese un ban deoparte timp de ptru decenii si, când se pensionase, îsi cumpãrase un vas mic, de 14 metri, sub pavilion francez, înregistrat la Louave. Era casa lui, împodobitã cu scoarte românesti, cu blide si cãni de lut. Apoi, cãzuse si comunismul, dar el nu-si mai putea schimba conditia, nu mai putea începe nicãieri. Lui Michel îi era dor de tarã. Dar nu de aceea de acum, ci de aceea pe care o lãsase în urmã cu cincizeci de ani, când i se spunea Mihai.
Într-o zi, prin ’92, auzise vorbindu-se româneste pe cheul la care-si avea ancoratã barca. A iesit pe punte. Era un grup de tineri care se uitau la multimea de vase de agrement plutind acolo, o pãdure de catarge de care ei se minunau. Fetele erau ca niste pãsãri gurese, râdeau cristalin închipuindu-se strãbãtând valurile cu una dintre ambarcatiuni, si-a dat seama cã nu era din zona litoralului Mãrii Negre, ci de altundeva, din interior. A urcat pe cheul înalt, s-a apropiat de ei si i-a întrebat de unde sunt, în româneste. S-au arãtat surprinsi, curiosi. I-au spus un nume de oras, iar el si-a adus aminte cã a avut o iubitã acolo, când fãcuse scoala militarã. Cum mai aratã orasul? Mai existã clãdirea aia, strada aia? Se schimbaserã multe. Bombardamentele americane din ’43, cutremurul din ’77, furia demolatoare din anii ’80 modificaserã decisiv imaginea urbei de odinioarã.
Se împrietenise cu ei, le spunea seara povesti din viata lui de navigator, de câteva ori au iesit în larg cu barca, nu prea departe, cãci oasele nu-i mai lãsau destulã libertate de miscare. Da, oasele sale bãtrâne, pãtrunse de umezeala zecilor de ani pe mare. Când au aflat de durerile lui, i-au adus medicamente românesti, i-au fãcut cadou cutii de Gerovital De unde le aveti? Le-am luat sã le vindem pe-aici, la noi sunt ieftine, câstigãm si de cinci ori mai mult. Erau dansatori populari, dãdeau spectacole prin comunele Normandiei, aveau contracte si în Italia, si în Suedia, ansamblul lor era membru al Federatiei Internationale de Folclor.
Michel nu mai vorbise demult româneste, era ca un gurmand în fata cornului abundentei, dupã o lungã vreme de recluziune cu pâine si apã. Credincios Europei Libere de când apãruse acest post de radio, stia mai multe decât tinerii cu care dialoga, despre ceea ce se întâmplase în tarã si avea avantajul (sau dezavantajul?) unei anumite distante fatã de evenimente. Îi privea si pe chipul lui se citea blândetea întelegerii. Michel avea doar un metri saptezeci, o fatã uscatã, dar o anumitã elegantã, era subtire la trup, cu muschii lungi si încã vigurosi, la cei aproape saptezeci de ani. Nu se simtea prea bine pe uscat, mersul îi pãrea oerecum nesigur, sera iesea cu o pãlãrie cu boruri largi si o manta lungã, neagrã, cu gluga pe spate. De obicei, la ora aceea, peste port se lãsa o ceatã umedã si sãratã, adusã de flux. Dar tineri aveau alte treburi seara, putini îl vãzuserã în acele vestminte. Si soferul, Musat, care-l vizita mai des. Pe el nu-l inreresau obiectivele turistice, hanul în care un Ludovic se întâlnise cu o contesã, amanta lui de-o noapte, acum câteva secole, cazematele de pe vremea invaziei aliatilor, din ’44, casa unui scriitor de romane politiste cu succes într-o vreme, Michel Leblanc, la Etretat. Musat bântuia prin cimitirele de masini, aduna piese de Skoda si, când se întâlneau, discutau chestiuni de mecanicã.
De-a lungul anilor, dupã prima întâlnire, doar cu Musat s-a vãzut mai des, cam la sase luni. Era putin ciudatã dorinta lui de a veni mai cu seamã la tãrmul canalului Mânecii, era din Sinaia, iubea muntele, iar aici marea era stãpânã. Mai erau, însã, falezele înalte si abrupte si vârfurile de calcar ce apãreau ici-acolo, sãpate de valuri, cu pesteri si traversãri subterane, iar pescãrusii îsi fãcuserã cuiburi la înãltimi inaccesibile. Adevãrate fortificati naturale pentru nemti, î al doilea rãzboi mondial. Încã mai dãinuiau constructiile de beton, îngropate în iarbã, la marginea terenurilor de golf. Aceste faleze, ca niste ziduri de pãmânt si piatrã, din care fluxul mai rupea la rãstimpuri, îi plãceau lui Musat. Era tor o întâlnire între pãmânt si apã, ca si în Bucegii lui, unde simtea o chemare pentru torentii care brãzdau vãile adânci, aproape verticale. Musat avea nevastã, doi copii la liceu, era înalt si plinut, fãrã sã fie gras. Se lãuda cu rezistenta lui la somn, condusese si douãsprezece ore neîntrerupt, dar când punea capul jos, adormea instantaneu.
Legãnati de valurile calme, sedeau amândoi sub punte, pe scaune scunde, cu trei picioare, la masa joasã si lungã. Musat adusese niste alcool de mere primit de la un fermier din Chavalet, un cãtun pierdut în câmpia normandã. În cãnile mici de lut, bãutura le aducea amândurora aminte de palinca de-acasã. Michel începu sã povesteascã.

- Cam de douã ori pe an, ajungeam la Lisabona, unde rãmâneam trei-patru sãptãmâni. Era prin anii saizeci, cãtre sfârsitul domniei lui Antonio de Oliveira, care avea cam saptezeci de ani, dar încã i se simtea mâna forte. Aici am descoperit fado-ul, un cântec sãlbatic si nostalgic, blând, ca unele bocete de pe la noi. Umblam pe la periferii, unde erau cârciumi în care se cânta tot timpul fado.»
[. . .]
«În Alfama, am gãsit-o pe Alberta, o cântãreatã de care m-a legat o lungã prietenie. Alberta ctnta asa cum trãia: cu patimã, total, devorator. Adoptase stilul lui Alfredo Merceneiro si când o ascultam interpretând A Casa de Mariqinhas, sufletul mi se inunda de dor pânã la lacrimi. Alberta avea un trup fãrã cusur. Pielea catifelatã dezvãluia cã prin sângele ei curgea si sângele sclavilor negri adusi din Brazilia, cu douã, trei secole în urmã. Strãbunicul ei fusese, zicea, un aristocrat, David Rodrigues de Vaninha, care-si pierduse averile si trãise cu o croitoreasã din cartierul Alfama, pânã când fusese înjunghiat într-o tavernã. Toti bãrbatii din trecutul familiei muriserã înjunghiati. Si bãrbatul ei, de l care avea un bãiat, Pedro, de zece ani în vremea aceea, fusese ucis la fel, într-o încãierare între contrabandistii de tigãri. David - îl chema ca sipe bunicul ei - era tot dintr-o mahala, Madragos, si se luaserã când ea avea saisprezece ani si sase frati mai mici, orfani de tatã. Încã de atunci cânta în taverna Tottilha, a unuia Ruben. L-am cunoscut pe fiul lui, tot Ruben, care preluase afacerea. David murise de trei ani când am întâlnit-o pe Alberta. A fost coup de foudre. Habar n-am de ce. A venit la masa mea, am bãut împreunã o sticlã de Madeira si tot împreunã am plecat acasã la ea. Alberta iubea sãlbatic, facem dragoste, stii cum se zice, de parcã mâine am muri. Era un fel de acrobatie în care simteam în palme carne atare, pietroasã, pielea umedã ale cãrei arome mã înnebuneau. Dar era, în acelasi timp de o tandrete uimitoare. Un fado al trupurilor, un cântec al îngerilor.»
[. . .]
«A durat ani buni relatia noastrã. Pânã când am rãmas blocat timp îndelungat la Fagatogo, în insula Tutuila din arhipelagul Samoa. Eram un fel de ostatic al unor rebeli separatisti. M-au tinut acolo 540 de zile, le-am numãrat, pânã am fost schimbat cu niste camarazi de-ai lor închisi în Australia. Trecuserã mai bine de doi ani când am ajuns din nou la Lisabona. Gãsisem un angajament, iar pe calea de-ntoarcere trecusem din furtunã în furtunã. Când se mai calmau furiile naturii, ieseam pe punte. Asa l-am întâlnit pe Max. apãrea uneori lângã mine si, ciudat, niciodatã acest lucru nu mi s-a pãrut neobisnuit. Am stiut din prima clipã cã el e Max Buruianã, gândul a tâsnit brusc din strãfunduri, de parcã stãtuse acolo dintotdeauna, în asteptare. În mantaua lui cenusie, lungã pânã la pãmânt, cu fata palid-gãlbuie si ochii strãlucitori, albastri. Nu spunea nimic, doar privea trist, compãtimitor si încurajator. Îmi era dor de Alberta, de locul pe care, dupã atâta vreme, începusem sã-l numesc acasã, popasul ultim visat si de Ulise - dar eu nu mã temeam de uneltirile petitorilor, Penelopa mea îsi tesuse pânza cântecului fãrã astfel de griji, cel mult cu grija lui <Telemah” al ei, Pedro, singura ratiune pentru care merita sã lupte, sã trãiascã.

- Tu când ai sã te asezi vreodatã?
- Ti se pare cã nu sunt un tip asezat?
- Terminã! Vorbesc serios! Cât ai sã mai colinzi mãrile?
- Când ai sã ai o casã, o familie. . .?
- O grãdinitã cu trandafiri si petunii si un pitic zâmbitor de ghips lângã usã.
Uneori, Alberta mã lua la rost pentru <hoinãreala” mea - asa-i zicea - as fi putut gãsi ceva de lucru si în port, nu mai lipseam cu lunile.
- Stiu, te sperie responsabilitatea, te sperie viitorul pe care ar trebui sã-l construiesti si sã-l controlezi.
- Ete, ce filozof avem!
- Nu e nici o filozofie, îti place sã te lasi în voia sortii.
- În voia ta, Alberta, as vrea sã fii tu soarta mea.
- Lingusitorule!
Zilele ei aveau un ritm anume, nimic din ceea ce fãcea nu era întâmplãtor. Lucra de la nouã la unu. Douã din noapte. Dimineata, la sapte, îl pregãtea pe bãiat pentru scoalã, apoi spãla. Gãtea, ir dupã prânz mai dormea câteva ore. Încercam s-o ajut atât cât îmi dãdea voie, cât sã nu-i încalc <teritoriul”. Stiam cã avea patima lecturii, învãtase sã citeascã târziu, dupã cãsãtorie, dar apoi devorase sute de cãrti, învãtase frantuzeste, asa cã-i aduceam cãrti doar ca s-o vãd cum i se lumineazã fata ca unui copil care primeste o jucãrie nouã. Îi plãcuse Virginia Wolf, simtea o legãturã secretã în sufletul ei cu destinul tragic al englezoaicei. Vãd la fel ca ea - zicea - legãtura mea cu lucrurile. Dacã n-as fi fost ceea ce sunt, as fi vrut sã fiu Virginia. Cu toate consecintele care decurg de aici. Stiindu-i cântecele, patima pe care o pune în interpretarea lor - se putea si altfel? - tãceam sau schimbam vorba, dar o patã de ceatã crestea încã de atunci în sufletul meu.
[. . .]
Pe Alberta n-am mai gãsit-o. Ruben, patronul tavernei, mi-a povestit cã a rãpus-o un cancer galopant, în mai putin de douã luni. Fiul ei, Pedro, plecase la Paris, îi mai scria din când în când, era ucenic la un sculptor. Stiam de talentul lui, apartamentul Albertei era plin de obiecte cioplite de el. ea însã-si îl încurajase, îl dãduse, cu mari sacrificii, la o scoalã particularã, voia sã-l fereascã de blestemul care fãcea ca bãrbatii din stirpea lor sã moarã înjunghiati. Voia sã-l scoatã din mahalaua Alfama, din mahala, în general. Parcã, instinctiv, încerca sã întoarcã timpul, pânã la tineretea strãbunicului ei David Rodrigues de Vaninha si mai departe, în vremea când aristocratia însemna ceva, însemna cunoastere, însemna libertate. Si Ruben se mai schimbase, se stilase. Îsi cumpãrase un restaurant mai în centru, tot un fel de tavernã, dar mai elegantã, pentru turistii strãini care voiau sã asculte fado fãrã pericolele cartierelor periferice. Alberta nu mai apucase sã cânte acolo, în centru. Plecase brusc, singurã, si pe mine mã sfâsia o durere nemãsuratã, o parte din sufletul meu se rupsese si fusese luat de valuri, si scufundat în Groapa Marianelor. M-am îmbãtat crunt în seara aia, Ruben a avut grijã de mine. Dimineata m-am dus pe vas si n-am mai coborât pânã la plecare.
Michel tãcu. Soferul mângâia automat cana de lut în care fusese pãlinca aia de mere. Dupã un timp, Michel turnã din nou si bãu pânã la fund.
La noapte va fi furtunã, zise. Hai sã iesim un pic. S-au plimbat în tãcere pânã la miezul noptii, când Musat s-a întors în camera lui de lângã padocul unei crescãtorii de cai. Vuietul mãrii anunta, într-adevãr, furtuna. O furtunã obisnuitã.» [. . .>

(Fragmente din volumul în lucru Întâlniri cu Max)