Fondatã de Bogdan Petriceicu HASDEU la 15 septembrie 1887
Seria a patra, editatã de Cercul literar «Geo Bogza» si Fundatia «Hasdeu»
nr. 9 / decembrie 2004
Poezie
Acasa

 

Alecsandra VÃTÃMANU
Marele premiu al concursului literar «Rosu Vertical»
desfãsurat la Câmpina, în noiembrie 2004

***
Culeg acest mãnunchi pentru cã îmi aminteste atât de
închis
de tine fiecare fier descoase încãltãrile si piciorul
cunoaste umbra în goliciunea bucãtilor desprinse
descultã las urme pe cer (oamenii hipnotizati
numiti îngeri fotografiazã pasii pentru pagina ineditelor)
un Yeti deszãpezit, desfrunzit, dezalcoolizat, deshibernat
proaspãt sosit din „vara visurilor mele”
ce si-a sosit, trecut ceasul si se ascunde cu ochi mici dupã
colt e întunericul?
rãspunde polul nord din mine, e o tehnicã de colaj,
o schimbare de angoasã sub camera goalã a
sãrbãtoritului, umplându-se cu galben si verde,
liliac, crin si argint, opiu si minã presãratã de-a
lungul tortului, zbucium de pasãre si apã vãrsatã,
consecutiv ascutindu-si dinti la marginea fildesului
de unde elefantii progreseazã în a nu privi
în trenul acesta de lemn albastru
fata urmãreste legãnând între fatã si spate
pixul coborând în fântânile pline cu miros negru de
benzinã
si dupã atâtea libelule limba mi-a rãmas
cu un gust de munte ars si aprind o tigarã
ochii sculpteazã foc în depãrtãri, cetãti îngenuncheazã
la usa apelor si noi ne strãbatem la umbra
scorburilor din astre
încoltind urechile la un strop de luminã,
de prea mult bâlci gãsesc inima ticãind ca
trenurile subpãmântene, copacii m-au înfãsurat
în verde (acoperisul dispare si menta
se încovoaie în aer ca un sarpe) la ecoul plânsului
de cearã coborâm în camere de iarnã,
aerul pe care îl respir e închis într-un borcan cu
eticheta aer (alãturi de un fetus al mintii)
întunericul se agatã cu un mãrtisor
înaintãm când lucrurile ne-au legat ochii si
cãlãtorii sar ca niste greieri naufragiati
sosiile de lut se sparg în mine si pe cât cioplesc
mi se usucã mâna cu aer.
atât s-a nefãcutul câte piruete s-au împrãstiat
printre degete, mãrgele sfâsiate plâng carul cu povesti
ce vinde trupuri si jnepeni, încoltind urechile
la un strop de luminã plonjeazã trupul alb
într-o decojire de fruct si acela
ce lovise pe tot în cap era nimicul
***

cutitul scrijelind în pãmânt un cerc ca o burtã ce naste
florile de prun Shi Tao
si chibriturile gândurilor incendiind ceruri
la asfintitul culorii mieii ce se depun sunt simturile
gonind lavã ce pãtrunde inima ca pe o apã
sunt copacul strivit de fulger despicat, în mine
ochiul nebun elibereazã aceastã carne si acest
sânge îmbrãcându-mã în alb visez mãnãstiri
subterane mai treazã si lucie ca apa iubind lumini
mâncând irisi în casa plinã cu soare
inventez enigma omului îmbãtrânit de zãpada acestei
secunde
cerul si iarbã în foc mi-a cuprins gâtul ca într-o îmbrãtisare
iar unghia semilunã ce o roade noaptea e mineralul
de sub si în mine

***
cumintenia pãmântului si-a desprins barca de tãrm si
zmeul a zburat cãtre cerul în flãcãri
gustul sângelui se ascunde ca o umbrã a valurilor de
piatrã
cumintenie de pãmânt ce stai strajã peste vânt
casele sãrbãtoritului sunt goale si mareele sunt genunile
fantomei tale
cumintenie de pãmânt silfidã voit îngenunchind
brusturi în paturi de argint si coborât în matcã un simt
tãcut de sfânt, mov de albastru leagãnã plânset într-un
senin
si cine culege vasul fãcut pentru plin de nu surâsul oaselor
cuprinzând boarea hotilor de pãmânt

***
nu scrâsni, întuneric, cã mama cunoaste pestele mort
nu scânci, viatã, cã tata alungã pãsãrile din port
munti de tãcere sfãrâmati întru tine
gura mea frânge în miscare de alb
opresti sunetul si fã-l de pãmânt
lovirea de sine

orbul ce a rãsãrit azi e gândul neîmplinit al mortii

***

curiozitatea mã parfumase în albastru;
fricã de întuneric, un teribil rechin mascat în corp
continându-si ochii, strãpunge punctele imaginare
din trupul noului nãscut,
ai rãmas cu privirea cãptusitã printre lucruri
pielea de sub tine rãsuflã pierderea
încet, încet îsi scufundã marginile
(prima spaimã de înec si îndepãrtarea sinelui ca de o apã,
oceanul si povestea acestuia de om mort
ce încã mai plânge)
adolescentã punându-si viata în stãri,
strãveziile aripi îti cunosc si balansul perpetuu cu toate
clipele de iluminare ca de o dezlegare spre o cãlãtorie
continuã întru case netencuite, vãruite mai mult cu apã,
cu lut si apã
das underliche, cuvânt repetat prea des atunci când doar
firul sângelui ar fi tresãrit ca un narcis fãrã nastere,
(statul pe stâncã, frânghia plinã de basme cu care te
cobori
si pãrãsesti oglinda lumilor posibile, visul scufundat
în adâncurile fierului, pãmântul nou de sub tine)
presându-mi pãrul-deget cu care vântul scrie liber în aer –
ca o mântuire pentru o carte niciodatã scrisã,
o fiintã niciodatã ucisã la a doua nastere.
Þi-a mai cãzut o margine si sper sã nu mã înstrãinez
de tine
cu cât ghearele îsi întind pânze în colturile cerului rãmas
cu atât arunci resturile, marginile deasupra prãpastiei
tabloul ce mângâie orb balante, speranta ca un pãmânt
ce îl tii înãuntru, numai pasii unor dimineti îl pot strãbate
numai cutremur de nasteri si de treceri, de treceri si
de nasteri
îl readuc din apele noptii ca pe un vestigiu,
o luptã purtatã pe ascuns între paturilor nebunilor, între
nopti si ferestre
între flori de asfalt ca umbre de nestiute tatuaje,
în spate, scrise de vânt în degetul pãrului
deasupra absentei ca un nume scuturat de pomul lunii,
unde când si unde, dorm galben mãtãniile stele

***

alb este licãrul ca o promisiune de vis si fantasmele nu
îsi închid paloarea
- cumintenia pãmântului – mã lãsai, mamã, ore în sir
singurã
si eram cuminte – pânã, si, cu, de pãmânt cuminte
legãnându-mi mintile în mareele de aici si acolo
în fata casei o gaurã imensã, o negriciune
înghitindu-si ochii, unu, doi, trei
am învãtat sã numãr trecându-mi lentilele eului
trecere, succedere, rãmînere,
ochii s-au desprins si s-au atins în unul
sufletul surprins înãuntrul eului ca în porii hârtiei cuprinsi
de apã
încet, încet apa apa ascutind pseudopode de secunde;
albul s-a instalat în oasele fulguite de tãcere,
iarna în care derulam tãcerea ca pe o primã peliculã,
sau nu uita cum avanseazã cancerul pe scoartele albe
tigara tatãlui – oase fulguite, plãmâni cenusii, o secundã si
balonul din spatele îngerului de portelan se dezumflã,
traheele
aripi discutã intrarea aerului ca o pasã de cãrti doi vamesi: eu si tu,
aerul, cancer al timpului, celulele de piatrã stând, multiplicând
cumintenia pãmântului în faze succesive de oglindã,
punctele nou-nãscutului, în orez existã chi si cred
în cumintenia pãmântului

***
cuvinte... îngeri pe sãbii
în cer se scuturã pãturi, tunã
vântul tremurã peste tot
(la dona e mobile, mal piu quel riento)
am pus oasele la fiert
si s-au nãscut sãlcii Robin Pseudoacacia
ortacii surpã negru cu jumãtate de kilometru la secundã
înaintãm greu, sosele au creat o ambuscadã de curbe
cãlugãri franciscani cu piloane în loc de cruci
formele ce apar în alte forme, copiii copiilor
unul îsi scrie pe mânã constelatiile frunzelor (sau invers)
tãcerea uneste cãlduri neamortite (amantii
dintr-o cãciulã de nebun adunând praful în biserica din centru)
trei brate, candelabrul, cãciula de nebun
anamorfoza sabloanelor de luminã
aruncã în zig-zag albusul unui tablou
nuferii din ochii Ofeliei,
ceata are o culoare scrisã în trezirea incompletã
(albiile, inimile îmi cumpãrã argintul
scufundându-l ca un scrum de tigarã
apãsat de picior pe covor)
scâncesc, iau totul de la capãt
totul e o poveste ca într-un înger
cu o garã în iarnã între mâini,
uleiul realist ce depãseste transhumantele pãpãdiilor

Interior

Stã plapuma întinsã ca de garã
o iarbã adormitã peste varã
din mlastini de oceane sunã baia
si bâlbâie povesti din Maravoaia

aprinse ca de linisti tevi strãnutã
în treceri de vopsea si apã scurtã
odãi din flori s-ascund si se preling
rozalii-n dungi de lemn se sting

azur! din aer greu si ozon prea dur
cupeu si corp înfãsurat în snur
sub ciripit de scatie si cioarã
se îndoiesc, se-nclinã si-nconjoarã

iar pãlãrii stau ca soldati sub goarnã
sub bãtãlii bromurã stã si toarnã
efebi eleni ce mângâie sub desti
esarfe semn spre clinchetul de cesti