MICHEL TOURNIER - 80
«Un peste înoatã sub mantia mea de imagini»

Nãscut la Paris în 1924, îsi face studiile la Saint-Germaine en Laye si liceul Pasteur din Neuilly; urmeazã cursuri de filozofie la Sorbona si Tübingen, dar rateazã agregarea în 1950. îsi câstigã existenta lucrând la Radiodifuziunea Francezã, apoi la Europe 1. Azi locuieste la Vallée de Chevreuse, la 40 de kilometri de Paris, într-un prezbiteriu dintr-un sãtuc, unde e vecin cu Ingrid Bergman. Se defineste drept «contrabandist al filosofiei», cãutând sã-i introducã pe Platon, Aristotel, Spinoza si Kant în povestile si povestirile sale. Îsi judecã valoarea operelor în functie inversã cu vârstele cititorilor sãi cei mai tineri. Trece, astfel, drept un autor pentru copii, lucru pe care nu-l recunoaste. «Nu scriu pentru copii, spune el, scriu cu un ideal al conciziei, al limpezimii si al apropierii de concret. Atunci când reusesc sã mã apropii de acest ideal - ceea ce se întâmplã destul de rar - ceea ce scriu e atât de bun, încât chiar si copiii mã pot citi.» Astfel, considerã povestirile sale Pierrot sau secretele noptii si Amandine sau cele douã grãdini cele mai bune scrieri pentru cã sunt de inspiratie metafizicã si pasioneazã copiii de sase ani. Vineri sau limburile Pacificului a fost distins cu Grand Prix du roman de L’Académie Française în 1968. Vineri sau viata sãlbaticã a depãsit în Franta un tiraj de sase milioane de exemplare. Regele Arinilor ia Premiul Goncourt în 1970 si e ecranizat în 1996.
Interviul a cãrui versiune în limba românã o publicãm în continuare a fost realizat de Françoise Ploquin si a apãrut în Le français dans le monde, nov.-dec. 2004.

 

- Sunteti filosof sau romancier?
MT - Problema mea e cã pânã la 40 de ani nu mã gândeam deloc sã scriu romane. Voiam sã fiu profesor de filozofie. Or, în 1950, s-a întâmplat un accident forte grav. Aveam 25 de ani, mã gândeam sã ajung primul la agregare în filozofie si am fost clasat printre ultimii. Pentru a-mi câstiga existenta am lucrat a postul de radio Europe 1 în echipa fondatoare. Gratie postului Europe 1, m-am gãsit confruntat cu imensul public al emisiunilor populare. Timp de patru ani, obsesia mea a fost de a vinde pijamale, demachiant si praf de curãtat… Asta mi-a fãcut cel mai mare bine. Dar pãstram lângã mine grãdina mea secretã care se numea Platon, Aristotel, Sfântul Toma, Descartes, Spinoza, Leibniz… Tot ceea ce scriu coboarã din aceastã întâlnire cu totul improbabilã între publicul larg al unei statii de radio publicitar si filosofia clasicã în sensul cel mai restrâns al cuvântului.
Problema mea consistã în a istorisi disimulând o problemã sau o solutie strict filosoficã. Trei versuri ale lui Lanza Del Vasto (un poet de limbã francezã de origine sicilianã) rezumã foarte bine telul meu:
În adâncul fiecãrui lucru un peste înoatã
Peste al spaimei pe care nu-l scoti de acolo gol
Îti voi arunca mantia mea de imagini.
E foarte simplu, am un peste în adâncul meu si trebuie sã-l îmbrac cu o mantie de imagini pentru a-l scoate la lumina zilei.
Atunci, pentru a scrie primul lucru pe care l-am publicat, am cãutat un subiect popular, care sã fie si o poveste de cãlãtorie, de naufragiu, de pescuit, de vânãtoare, de viatã si de moarte, de supravietuire si, în acelasi timp, am fãcut alegerea unei mantii de imagini pentru a ascunde probleme filosofice fundamentale…

- Si l-ati gãsit pe Robinson Crusoe…
MT - În Robinson Crusoe de Daniel Defoe, publicat în 1711, existã douã pãrti. În prima parte, luati un om si-l puneti pe o insulã pustie unde conditiile de supravietuire sunt materialmente posibile. Întrebare: ce va deveni imaginatia sa? Memoria sa (atentie, experienta dureazã douãzeci de ani), limbajul sãu (cãci va pierde uzul limbajului), sexualitatea sa, perceptia asupra lucrurilor (cãci nu vedem aceleasi lucruri în prezenta altuia). O problemã eminamente filosoficã, la care se adaugã problema religioasã, pentru cã Defoe nu-i lasã decât o carte, Biblia, pe care a salvat-o din naufragiu. E pasionant. A doua parte: la capãtul celor douãzeci de ani, soseste în sfârsit un însotitor. Dar e un sãlbatic, nu un egal! Cum se va stabili relatia? Problema celuilalt, a societãtii… Vedeti la ce punct aceastã aventurã, care seamãnã cu o bandã desenatã, e profund filosoficã. Nu cunosc echivalent. Am scris Vineri sau limburile Pacificului si mi-am dat seama dupã aceea cã mantia de imagini era putin transparentã, pentru cã, într-o paginã sau douã, era vorba de purã filozofie. Atunci l-am rescris în întregime si, cinci ani mai târziu, o versiune nouã, redusã la o treime, a apãrut, intitulatã Vineri sau viata sãlbaticã - e cartea mea fetis (mai mult de sase milioane de exemplare au fost vândute în Franta).
Micul Vineri existã acum în 37 de limbi; în Franta se vând o sutã de mii pe an. Pentru cã merge la elevi. E un subiect care-i intereseazã.

- Ati fost în clase. Reactia e aceeasi în toate tãrile lumii?
MT – În Gabon, în Senegal si în sudul Indiei, în teritoriile Tamoul, am remarcat, în general, o ostilitate a copiilor negri fatã de Vineri. Unul mi-a zis: «Domnule, sunteti rasist… aveti douã personaje, unul care e puternic, inteligent, muncitor, metodic, e albul, celãlalt e amuzant, dar face doar muzicã si prostii. E negrul.» Fetele din Gabon preferã sã se cãsãtoreascã cu Robinson. Ele spun cã Vineri ar fi incapabil sã-si asume responsabilitatea femeii si copiilor sãi… Robinson are arme, prestigiu; pentru acesti copii e un sef. Pe lângã albi, Vineri e personajul simpatic. În cartea mea, esentialul e reabilitarea lui Vineri si aceastã idee, pe care o vedem existând într-o insulã pustie, se potriveste foarte bine metodelor indigenilor de a-si transporta mai degrabã propria culturã.

- În toate cãrtile dumneavoastrã s-ar putea astfel descoperi probleme filosofice fundamentale?
MT – Vineri e o reusitã. Dar am fãcut si mai mult. Pierrot sau secretele noptii e pentru mine un text capitalisim! Aveti aici o opozitie binarã între personajele clasice din Comedia del’Arte, Pierrot si Arlequin. Pierrot e în alb, simplu, naiv, brutar. Am cãutat cheia ani de zile, am gãsit-o datoritã profesiei. Pierrot e substanta. Arlequin, din contrã, e usuratic, vorbãret, acoperit de culori artificiale. Este accidentul. Colombina îi vrea pe amândoi; ea bãnuieste cã adevãrul e de partea lui Pierrot, dar e un adevãr plicticos, pe când Arlequin reprezintã seductia periculoasã. E mincinos, de la el nu se poate astepta fidelitate… Am oferit aici copiilor opozitia accident / substantã. E eticheta lui Spinoza în grãdina copilului. Copiii pot citi Vineri de la nouã ani, dar de la sase ani pot citi Pierrot si întelege pe Spinoza! Asta nu-i nimic! Mai mult, i-am introdus într-o schemã dramaticã ce se poate regãsi si în Mizantropul lui Molière, pentru cã Célimène are de ales între Alceste, care e solid, adevãrat, dar ursuz, si micii marchizi, care sunt numai seducãtori. În cinema e la fel. În Copii Paradisului, Jean-Louis Barrault e fad fatã de Brasseur, care joacã arlechinul. Mai departe, tot astfel, chiar scenariul pentru Nevasta brutarului de Pagnol…

- Ati scris alte texte pentru cei mai mici copii de care sunteti mândru?
MT- Copiii pot citi începând de la sase ani: Amandine sau cele douã grãdini. Aceastã poveste mi-a fost inspiratã de zidul grãdinii mele. Sunt copii care se urcã pe scarã si sunt stupefiati sã descopere pãdurea aflatã de cealaltã parte! Ce se aflã de partea cealaltã a zidului? Întrebare fundamentalã… Ce se aflã dincolo de aparente? E problema mortii, Amandine trece de cealaltã parte a zidului, ea descoperã o pãdure virginã cu flori enorme care exalã mirosuri nu foarte bune. Ea gãseste contrariul case ipãrintilor. Acest lucru o bulverseazã, se întoarce imediat, plânge, adoarme, se trezeste si îsi aminteste ce s-a produs. Întelege cã nimic nu mai este ca înainte. Copiii de sase ani înteleg foarte bine acest lucru, cãci, pentru ei, existã o altã parte de dincolo de zid. E ceea ce pãrintii ascund… E sala de baie, ceea ce pãrintii nu discutã la masã, dar subînteleg; banii, sexul - douã lucruri care sunt domeniul pãrintilor. Consider cã acestea sunt cele douã capodopere ale mele, pentru cã mantia de imagini e cea mai eficace pentru face sã intre pestele.

- Credeti cã existã astãzi o crizã a fictiunii?
MT – Nu. E evident cã fictiunea este gradul suprem. Si cã non-fictiunea (a-ti povesti, de exemplu, viata, cum se face actualmente) este etajul de dedesubt. Romanul e cel mai dificil, de aceea e mai putin. Adevãrata fictiune consistã a povesti întâmplãri pe care nu le-ai trãit si care sunt trãite de personaje inventate ce nu-ti seamãnã, asta e romanul. Nu e nici un raport între Michel Tournier si Robinson sau Vineri. O singurã datã mi-am povestit viata, în Vântul Duhului Sfânt (Le Vent Paraclet) si estimez cã e rata mea cea schioapã.

- Ati fãcut parte din Academia Goncourt timp de treizeci de ani. De ce?
MT - Pentru cã profesiunea de scriitor e cea mai solitarã dintre toate meseriile. E meseria îndelungii rãbdãri. Îmi trebuie cinci ani cel putin pentru a scrie o carte. Altãdatã aveam cafenele, saloane literare. Nu stiu dacã mai existã azi, dar eu nu le cunosc. Scriitorii sunt, asadar, lipsiti de companie, ei o gãsesc în Academii. Fac parte din Academia Arles si Academia Goncourt. Îmi regãsesc aici confratii, putem vorbi de meserie. Suntem zece si suntem colegi în sens etimologic al cuvântului: dejunãm împreunã în fiecare lunã la restaurantul Drouant. Singura problemã e, o datã pe an, înspãimântãtorul dejun al Premiului Goncourt. Pentru cã s-a ajuns la aberatii. Nu, nu dãm premiul editorului, îl dãm autorului! Editorul e un parazit care, în plus, introduce bãnuiala coruptiei.

- Ce ati aflat din vizitele în scoli?
MT – Cã mã citesc copiii! Scriu cu un ideal al limpezimii, îmi apropii acest ideal, ceea ce scriu e atât de bun încât chiar si copiii mã pot citi. Dar nu scriu pentru ei. Este un criteriu, nu un tel. [. . .]

Prezentare si traducere Florin SCARLAT