Mircea Cãrtãrescu - Viziunea lumii ca spectacol

Constantin TRANDAFIR

Pe vremea avântului <protocronic>, Mircea Cãrtãrescu, mai abitir decât oricare coleg de generatie, era citit de pe tãrmul dimpotrivã. Toate pãcatele <optzecistilor> parcã se îngrãmãdiserã în curtea lui. Lucra de pe atunci la ticluirea unei poetici în rãspãr cu canoanele triumfaliste ale epocii, câstigându-si deopotrivã popularitate defavorabilã si de lider al <noului val> poetic promovat de generatia <în blugi>. Dar, zice-se, a fost si supralicitat, cu deosebire în ultima vreme de unele grupuri <elitiste>, mai ales politice, si de editura Humanitas. Mã gândesc la unele nume ilustre chiar dintre congeneri, care manifestã un fel de suspiciune, deloc invidioasã, în legãturã cu <expansionismul> lui Cãrtãrescu cãlãuzit de forte extraliterare, determinându-i accese prezumtioase: <Europa are forma creierului meu>, Levantul, spune, <a pus o lespede de neridicat asupra perimatei si obositei poezii românesti> si, chipurile, <poezia din provincie nu existã>. Cred cã vinovati de aceste iesiri orgolioase sunt acei corifei ai grupurilor de interese. Pentru cã, în fond, Mircea Cãrtãrescu este un om modest, uneori chiar sfios, si recunoaste: <Poate sunt supracotat de unii, dar din gresealã, din neîntelegere sau din entuziasm>. Si din porniri oculte, profitând de reala si dreapta reputatie a poetului, care se implicã si în actiuni <civice>. Dar, cu umor, poetul desluseste echilibrul: <Si, oricum, altii mã subestimeazã atât de mult, încât pânã la urmã socoteala iese corectã>. Toate acestea, însã, intereseazã prea putin sau deloc pe comentatorul serios al poeziei sale. Tocmai de aceea le-am si amintit, în treacãt, pentru a întelege de la bun început disocierea. Si încã, Mircea Cãrtãrescu n-are nevoie de reactii encomiastice, ci de o lecturã nepãrtinitoare, criticã, pe considerente strict axiologice.

Re(lectura) oferitã, acum, de antologia Plurivers* confirmã <fogura> unui poet de linia întâi, alãturi de Florin Iaru, Ion Stratan, Liviu Ioan Stoiciu, Traian T. Cosovei, Ioan Moldovan, Lucian Vasiliu, Alexandru Musina, Nichita Danilov etc. Dezvoltându-se în context, diferenta identitarã începe cu o postmodernitate mai evidentã, asumatã în toate articulatiile paradigmei. Scriind studiul-eseu Postmodernismul românesc, în multe privinte se poate afirma: de te fabula narratur. Un fel de autocaracterizare presupune definitia datã de el poemului postmodernist: >lung, narativ, aglutinat, cu o oralitate bine marcatã prin efecte retorice speciale, agresiv, dar si ironic si autoironic, imaginativ pânã la onirism ludic, dovedind o dexteritate prozodicã si lexicalã iesitã din comun, în fine impregnat de aluzii culturale savante, inserate prin procedee metatextuale si autoreferentialitate>. Proiectul recuperatoriu întâlneste o rarã vointã de inovatie constând din amplitudinea vizionarã îmbinatã cu revelatia realitãtii imediate si ajungând pânã la rimbaldiana renuntare. În acest spatiu se edificã poezia unui virtuoz, inteligent, sensibil si ironic menit sã sfideze stilul <înalt>, calofil, în numele unui stil nou cu fantezie ingenioasã, coloratã umoristic si dramatic. Se recunoaste în lirica lui Cãrtãrescu o împerechere fericitã a talentului cu strãlucirea spiritului, senzualitate energeticã, o gamã bogatã de analogii si contraste si o constiintã rafinatã a valorilor limbii române.

Asemenea calitãti încep sã se afirme încã de la primul sãu volum Faruri, vitrine, fotografii (1981), primit cu aplauze pe de o parte si cu încruntãri pe de altã parte. Poetul venea amplu, cu o recuzitã a umanitãtii cotidiene, întâmplãri, drame, reverii spirituale, cu elementele unei poetici în stare sã submineze modelele pânã atunci în vogã. În Cãderea, poemul liminar, de largã respiratie si fecundã inspiratie, imaginatia se revarsã în cascadã. Ulterior, critica l-a plasat în categoria exercitiilor de încãlzire, premonitorii, în vederea unui start viguros si a unui parcurs impunãtor. Se întelege cã nu e numai atât. Invocarea muzei în primele versuri parodiazã grandoarea epopeicã, amestecând sublimitatea cu derizoriul: <Lyrã de aur, pulseazã din aripi / pânã-mi închei acest cânt. / capul de cal ti-l ascunde adânc sub tãcere. / lirã de aur, pulseazã din aripi / pânã-mi închei acest cânt.> Viziunea cosmogonicã implicând spatii olimpiene, în descendentã romanticã, si tentatia totului (departe de fragmentarismul postmodernist), vor rãmâne obsesie a poeziei lui Cãrtãrescu, aici aflatã sub regim grandilocvent-conventional, mai târziu învioratã de strategiile desolemnizãrii. Totul presupune, deocamdatã, un nesat al deschiderii, captãrii si luãrii în posesiune spre iscodire si determinare. Scenariul poemului include si sociogonii si simbologii cu tentã burlescã subiacentã, o perspectivã a risipirii si cãderii în lume, o aventurã <spre limita lucrurilor>, toate acestea într-un simulacru gnoseologic. <Copilul teribil> pune în miscare o fantezie penetrantã, amestecând melancolia cu ironia, iritatia cu dezinvoltura ludicã, plãcerea <întâlnirilor> de tot felul, de la cei <vechi> pânã la <modernii> Rilke, Pound, Bacovia, Arghezi, Vinea, Voronca si chiar Nichita Stãnescu, ca sã nu mai vorbim de Leonid Dimov, Mircea Ivãnescu, Allen Ginsberg, Lawrence Ferlingheth etc. Calea regalã e calea cãtre lumea cea mai concretã a realului cotidian unde, totusi, troneazã singurãtatea echipatã în tãcere pentru o <nebuneascã imersiune în apa de dubloni si cianurã a verii>, cu toatã incontinenta melancolicã si discursivitãtile torentiale care, paradoxal, nu creeazã impresia dispersiei pentru cã poetul construieste, elaboreazã în deplinã libertate. Locul metafizicii abstracte este luat de materialitatea demitizatã pânã la granitele kitschului, o lume pe dos, robotizatã, o rãtãcire în maelstrom. Existã pe aceastã <cale regalã> posibilitatea întrupãrii faste? Ar fi <numai o dragoste pentru care nu existã aparat de mãsurã, numai un pãmânt, / numai un corp, numai un grup de obiecte mereu aranjate la fel, / numai atât pentru cei împrãstiati printre constelatii si flãcãri, / cei dotati cu capacitatea de a întelege uriasul koan al galaxiilor / cei care au privit alephul, cei care l-au vãzut pe narajana sub / bilioanele sale de epifanii, numai perspectiva de neacceptat a întoarcerii în circuitul materiei, / în moartea senzorilor / si de a rãtãci goi si orbi, pe jumãtate devorati, pe o planetã de nervi, nervi si nervi?> Fotografiile reprezintã artificialul, golul, absenta. Pandantul vital al <gloriei chimice>, Georgicele, parodiazã neosemãnãtorismul idilizant. <Optzecismul> se produce în toatã puterea cuvântului ludicã-ironicã. Nu e de fel o priveliste frivolã, ci una tragi-comicã. Orice liricizare a tãranului este torpilatã, odatã cu armonia clasicã: <oripilat tãranul îsi arã / voios câmpia între lãstãrisuri / taie cu plugul brazda bizarã si viermãnoasã / grânele cresc la telejurnal se împing / în tubul catodic al ciorilor, cra, fatalistule> (georgica I); <tãranul în vinerea patimilor / îsi leagã copiii de pruni si ostrete / le pune rinofug în nas fetii mei / vedeti de recoltã cã eu mã duc / sub talpa casei, se dã un film acolo / cu galinacee care în cotete electrice / s. a. m. d.> (georgica II-a); <tãranul e pe câmp / el are si-o nevastã / nevasta un copil / copilul un viitor minunat / primit cadou de întâi april.> Jocurile mecanice, în care jocul e mai mult arghezian, vorbesc despre <acelasi hipertrofiat labirint> în cãutarea Totului concret de obiecte si fiinte asociate. Nu lipsesc, nici de data asta, nume proprii recognoscibile: Marcuse, Antonioni, Stratan, Mateiu Caragiale, Casanova, Pink Floyd, Napoleon, Voltaire, Shiva, Ofelia etc. Aluziile culturale dau imaginea unui adevãrat symposion: <la unu noaptea stelele se întorc pe pivoti / în sala 118 din facultate cãlinescu bea campari cu vianu / tu aburesti: pe culoare, prin amfiteatre, wc-uri, debarale, si-n hol / înaintezi fantomatic spre capul retezat, pe tipsie, al lui densusianu / eu te urmam prin marmura erodatã de esapamente, linsã de / generatii, de rase de iluminati, popoare acustice / joyce, dante, canetti în carnea mintii mele giga si pantarola / pitarul hristache vor bea cu bocceaua de lucruri întretinându-l pe kawabata / asupra teoriei pleroamelor, pantocratorul, sophia, gelatinosii serafi / care au cãzut curentati la generatorul divin, / plotin si san-antonio lâmngã statuia lui eminescu rânjeau citindu-l pe dostoievski tradus în ruseste / alfred nobel se plângea de psoriazis si de singurãtate congenitalã / iar cãrtãrescu iar benn iar ibsen iar marino iar tu fu iar cocea iar lichtenberg / iar cassanova iar mircea ciobanu iar rainer maria rilke iar don miguel / de cervantes de saavedra iar jean louis ferd. Celine / jucau fazanul pe filme, cruciulite si cerculete, domino si toate / jocurile din gargantua...> (dioramã). În pofida acestei fosgãieli, solitudinea nu poate fi învinsã.

Un Poem de amor din sectiunea Jocuri mecanice prefigureazã, cu cea mai mare vogã, Poeme de amor. Si aici se zbenguie ironia si parodia (gemene, de fapt), caricaturalul încãrcat de termeni tehnici si oralitãti duse pânã la argou. Si Cãrtãrescu se aseazã <la usa domnului Caragiale>, se joacã de-a petrarchismul nostru oriental, Vãcãrestii si Conachi, care detine, si el, ingeniozitãti delicate. În spatiul levantin al unui Bucuresti fantasmagoric, cu o lãcomie savantã a detaliilor, inclusiv a celor toponimice: Lactobarul de lângã Scala, Cofetãria Garofita, Dorobanti, Negoiul, Majestic, Biserica armeneascã etc. E amintirea unui amor pierdut (<s/a dus amorul>). Angelul radios, cu pãrul platinat, se împleticeste pe sub stele cu alt amant. Amorezul îsi deplânge singurãtatea si râvneste la nou amor: <sã ne iubim, chera mu, sã ne iubim per tujur>. Zadarnic sunt cãutate sensuri mai adânci decât parodicul (polisemantic, desigur), care atinge aici cota cea mai ridicatã, amintind de <primul> Adrian Maniu din Poemele trupesti. Farmecul jocurilor de contraste sau oximoronice e sporit de intertextualismul echivoc (<înfloratã ie si totusi defloratã / logodnicã de-a pururi, sotie niciodatã>; <sunt iar îndrãgostit, e-un curcubeu / deasupra chioscului de ziare, statiei de taxi, farmaciei si wc-ului public din piata galati>). Romanta si madrigalul, asezate în ritmuri largi si abrupte, prozaic-teatrale, sunt de o ghidusie subtilã: <clementina, ti-am dat toatã dragostea mea. / tii minte, mâncam la capsa un cordon bleu si te-ai lovit la mãsea / si din pahare te cãinarã bohotinul, ampicilina, / clementina / ti-am dat toatã dragostea mea. // clementina ti-am dat toatã dragostea mea / si ti-am dat ce-am avut în afarã de bani, cãci banii nu pot sã iubeascã, / si ai venit la mine în camerã si dupã te-ai ghemuit sub pianinã / si spuneai «sunt o mâzgã si-o nãbrâzgã, / sunt un mabãr si-un colabãr» - pe ce limbã felinã? /ah clementinã, uf clementinã / ti-am dat toatã dragostea mea.> Femeia face parte din terestritatea mecanizatã, posedã <tot felul de obiecte electrice>: <si ai solduri si ai pandalii, si amanti>. Poemele se revendicã de la biografia poetului, ceea ce, iarãsi, e viclenie poznasã, deoarece ele apartin fantezismului. Elegia naste monstri carnavalesti de tot hazul, mereu sub semnul întrebãrii. <Patetismul> din Femeie, femeie, femeie e numai enormitate comicã: <drago, atât de drãgutã erai când vroiai sã faci misto, sau când îti trebuia dragoste / cine îsi descheia singurã nasturii de la cãmasa-n carouri? / cine învãta la pedagogie cu ochelarii pe nas pânã când i se fãcea greatã? / cine îmi dãdea rime sã fac sonete? / …acum tu pentru mine tii de fiziologic>. Sentimentul primeste o loviturã plinã de vervã, de ironie caragialianã în Mangafaua, unde femeia e <ambetatã>, <ochi alunecosi>, <inimã zburdalnicã>, compãtimesc împreunã, <mangafaua a plecat la fetesti>, are chef , el, <volintir>, plânge de <traducere>, cã mangafaua e chiar el…

Volumul Totul reia într-un registru mai larg reflectia asupra problematicii cosmologice si ontologice, dintr-o perspectivã integratoare, consecintã a experientei acumulate de poet. <Sinteza> tinde sã îmbrãtiseze totul, mai vechiul vizionarism cosmogonic, geneza-creatia (artisticã), metafizica obiectelor, mitologia cotidianului, biograficul, reprezentãrile onirice, erotica, ludicul, decorul domestic, dar si solitarismul fãrã dezolare: <orbule, ghemuit sub coaja pãmântului, / apucã-ne de pleoape cu labele tale precise / si depãrteazã-ne pleoapele / pentru ca globii ochilor nostri sã nascã o datã. / iar noi sã fim mame> (totul). Imaginarul expansiv încearcã atotcuprinderea lumii alcãtuite din mai mult toturi opozitive si coincidente, explorate cu mijloace combinatorii. Din anatomia corpului omenesc, fiind vorba de viziuni, ochiul are rol decisiv. În ele se reflectã acest <tot>, ca universul într-o boabã de rouã: <un ochi se desface, o mânã se întinde / apucând singurãtatea de ceafã>; <vãd existenta ca o imensã masinãrie…>; <si ca un ochi crãpat se umple de halucinatia filamentelor…> Din fabuloasa perceptie a lumii obisnuite, nu lipsesc nici specificele bufonade, nici kitschul: <în cismigiu, pe alei, / se împleticesc amantii, trei câte trei: // un ofiter, o metresã / si dalmatiana în lesã. // pe soclu se zgribuleste în pene / bãiatul doamnei anadyomene. / buclat, bucãlat / umbra lui se-tinde pânã la I.O.R. 2 si la fabrica de cauciucuri quadrat // si se lãteste ca un batic / peste batistei, patiseria din statia lui 21, statuia lui c. a. rosetti si sala teatrului foarte mic.>(mãretia kitschului). Dar farsa antiliricã primeste, acum, replica gravitãtii gratioase si pãstreazã deprinderea avangardistã si postmodernistã de a umaniza obiectele umile: <într-o zi chiuveta cãzu în dragoste / iubi o micã stea galbenã din coltul geamului de la bucãtãrie / se confesã musamalei si borcanului de mustar / se plânse tacâmurilor ude.> (poema chiuvetei).

Volumul Dragostea, publicat mai târziu decât a fost scris, pare o replicã la Poeme de amor. Nu mai e aici maniera bufã din faimoasa carte, ci, în plan erotic, se instaleazã, cel putin aparent, un calm al intimitãtii, <arghezian>. Starea aceasta de retractilitate din arlechinada senzualã de mai înainte, consecutivã îndepãrtãrii de poezie, stã sub semnul ambiguitãtii: <e atât de bine, oh Doamne / atât de bine cu tine! / n-am mai citit nimic de trei sãptãmâni / iar pentru mine poezia e zero / Helespontul e biroul meu cu masina de scris / eu sunt Leandru si tu esti Hero. / si totusi oftez, si totusi mi-e fricã si mi-este rãu>. Poetul continuã sã filmeze existenta, cum zice, tot relul si tot modul spectacular, prin implicarea masivã în rol a eului poetic. Incitantã este diferenta dintre frenezia vizionarã si perspectiva apocalipticã. <Dragostea> implicã un summum al mult invocatului <putin trecut din copt>, unde spectacolul lumii, initiatic, parodic si cogitativ, adunã laolaltã biograficul (<geneza>, <existenta>, impasul poeziei), din nou episoade <cosmogonice> si <mitologizante> à rebours, tentativa <iesirii din labirintul> mundan si a intrãrii pe calea regalã a dragostei ca iluminare, arhetip, reverie arcadicã, divinatie familialã, si…<fericire burghezã>. Si, în sfârsit, epopeea eroi-comicã a bãtãliei obiectelor se ãncheie cu tragica <stingere>, care este a renuntãrii la poezie.

Levantul, care, evident, nu-i inclus în aceastã antologie, n-a ucis poezia, nici pe cea româneascã, nici mãcar pe-a lui Mircea Cãrtãrescu însusi.

* Plurivers 1 si 2, Editura Humanitas, Bucuresti, 2003