Grafomania: etimologie, etiologie si remediu

Etimologie. Grafomania face si ea parte dintre lucrurile hulite astãzi. Si nu e vorba doar despre o hulã conjuncturalã, ci de una intimã spiritului critic modern, care are ceva de spus (chiar de mormãit) despre orice, inclusiv despre sine. E în cauzã, neîndoielnic, în cazul grafomaniei, dacã tinem seama de întelesul originar, cel etimologic, o nebunie, adicã o boalã (nervoasã!) si tocmai pentru aceasta ea trebuie privitã cu intentie etiologicã. Altfel spus, atunci când ai de-a face cu grafomania, trebuie sã devii medic specialist, dacã nu esti deja. Desigur, se pronuntã în privinta grafomaniei si multi felceri; ba, la noi, si multe infirmiere sau femei de serviciu care dau cu mopul printre paturile bolnavilor cuprinsi de nebunia de a scrie, scriind ele însele fel de fel de retete cu remedii miraculoase (miracolul e cuprins în însusi faptul cã acesti taumaturgi: felceri, medici, infirmiere sau femei de serviciu, nu mai scriu acum decât retetele în cauzã). Fiind vorba, asadar, de atâtia experti într-ale sãnãtãtii, ne putem astepta la o ameliorare a bolii în cauzã. Totusi, dacã privim lucrurile sub aspect economic - un punct de vedere nu tocmai întâmplãtor pentru omul contemporan -, atunci întelegem cã pretinsii tãmãduitori sunt interesati în mentinerea si chiar agravarea bolii.
Etiologie. Stim cu totii cã este foarte greu sã stabilesti un diagnostic atunci când boala are o simptomatologie complexã. Totusi, unii dintre noi trebuie sã facã si acest lucru si apoi sã “lupte împotriva bolii”. De cele mai multe ori, tãmãduitorii procedeazã prin recomandarea unor buline: rosii, galbene, albe etc.; cei mai multi dintre ei sunt, se-ntelege, bulinisti. Ei însisi iau multe buline zilnic pentru a se mentine în formã. Acesta e remediul cel mai simplu pentru a trata o boalã: nu constituie o greutate procurarea bulinelor sau pretul care trebuie plãtit pentru ele.
Cum stã cazul grafomaniei? Care sunt cauzele ei si cum ar putea fi tratatã eficient? E vorba, paradoxal, în cazul ei, în primul rând despre identificarea bolnavului. Da, da, despre identificarea bolnavului! De regulã, maestrul critic (medicul de nebunie a scrisului) îl vizeazã pe un biet “grafo-man” (om care scrie); or, cred cã boala este a unui grup, din care poate face parte si medicul; e vorba de boala unei culturi (“minorã” sau “majorã”). Si, pe cale de consecintã, ar trebui administrate niste pilule culturii, nu unui biet individ bolnav mintal: acesta si-a permis sã strige (scriind!) în piata publicã, iar oameni cu scaun la cap, insi în toatã firea, ba cu ceva mai mult decât firea obisnuitã, stau si îsi pierd vremea ascultând (citind) un nebun si scriind despre el si, în plus, inventând fel de fel de simptome (observându-se, poate involuntar, pe ei însisi) legate de boala lui.
E clar, grafomania trimite în douã directii: a) cineva scrie mult, dintr-un impuls patologic; b) scrisul respectiv are o valoare îndoielnicã. Totusi, siguranta cu care pot fi formulate aceste douã fapte pãleste atunci când e vorba de identificarea lor în “lumea scriitorilor si a scriiturilor de toate felurile”. Chiar se poate face o mare gresealã: sã fie confundatã o boalã cu o meserie. Cunoastem cu totii autori de mari cantitãti de text, care au dat si valoare acestuia cu toate cã au fost atinsi de o anumitã formã de nebunie, iar scrisul lor este, cumva, semnul direct (ceea ce înseamnã, consecinta) nebuniei lor (Nu s-a spus asa despre Dostoievski? Nu si despre Eminescu?). Iatã cum primul fapt presupus de grafomanie nu este propriu acesteia, ci este rãspândit si la alte forme “patologice” si chiar la anumite forme ale stãrii de sãnãtate (mintalã). În plus, faptul de a scrie putin nu aduce prin el însusi “valoare” textului produs astfel. Apoi, dacã cineva scrie, totusi, mult, trebuie, cumva, sã primeascã ordinele “criticii”, pentru a se opri? Ar trebui sã existe o lege specialã care sã limiteze cantitatea scrisului? Nu cred cã vreun “critic” neatins de vreo boalã ar socoti oportunã o astfel de lege. În plus, aproape tot din ceea ce se scrie (în lumea scriitorilor si a scriiturilor de toate felurile!), pe fond de grafomanie sau nu, critic sau necritic, reprezintã esec. Cred, totusi, cã existã niste semne ale scrisului prost, prost de tot, care nici nu are acces la judecata ce trimite spre esec scriiturile. Dar dacã cineva acceptã, în ciuda atitudinilor transante ale celorlalti, sã scrie mai departe prost, e treaba lui; si a celor care îl publicã; si, desigur, a celor care îl iau în seamã.
În privinta celei de-a doua directii spre care trimite grafomania - scrisul grafomanului are o valoare îndoielnicã - lucrurile sunt si mai complicate. Care este autoritatea care stabileste valoarea? De fapt, stim cã valoarea este - sau ar trebui sã fie - un act liber, nu o instantã constrângãtoare. Atunci când Nietzsche sustinea cã e necesarã o “reevaluare” a valorilor, el avea în vedere starea degradatã a acestora; valorile, în loc sã se constituie continuu, prin acte libere, s-au transformat (adicã le-a transformat omul) în niste autoritãti care comandã atitudini etc. Asadar, cine stabileste valoarea? Publicul? Vai! Criticii? Vai!! Vai!! Cine, totusi? Eu cred cã eternitatea; clipa, adicã. O instantã impersonalã sã aibã atâta “personalitate” încât sã decidã soarta oamenilor? Revin la Dostoievski: valoarea scrisului sãu - recunoscutã de aproape toti “expertii critici” - nu este legatã de cantitatea scrisului; aceasta este indiferentã, cel putin în cazul vizat, fatã de puterea cu care scrisul vorbeste încã oamenilor; si vorbeste, pentru cã eternitatea si-a fãcut culcus în scrierile dostoievskiene. Cum ne dãm seama? Nu recunoasteti, atunci când vã aflati în preajma uneia dintre aceste scrieri, vocea lui Dumnezeu? Nu în cheie “fizicã”, desigur, ci în una “metafizicã”. Nu îl auziti pe Dumnezeu cum declamã “legea” si nu îl vedeti pe bietul Dostoievski neîntelegând-o? Dar, vai, cât omenesc în aceastã neîntelegere!
Remediu. Recomand (semn cã sunt si eu, cumva, medic sau, poate, medic-felcer-infirmierã-etc.-critic, adicã priceput în arta de a vindeca nebunia altuia) un tratament homeopat bolii severe numitã “grafomanie”: Scrieti, oameni buni, anul acesta o picãturã mai mult decât anul trecut; iar anul viitor, o picãturã mai mult decât anul în curs! Administrati-vã doze mici de scriiturã, sporind astfel “opera” proprie! Oricum, expertii-critici vor scãpa din vedere “clipa cea repede a unei vieti si a unui destin”, cum spunea Constantin Noica, eternitatea iesitã de sub controlul logicii lor buliniste.

Post scriptum. Vor crede unii cã sunt ironic; altii, cã nu sunt un “expert” veritabil, pentru cã nu recomand ceva pilule. Vã rog sã priviti cu mai multã atentie si veti vedea pilula. Oricum, vã mãrturisesc cã am fost foarte serios: garantez cu putinãtatea scrisului si cu micimea ideilor. Primul ghes pe care l-am simtit, auzind despre aceastã temã pusã în discutie de revista noastrã, a fost cãtre punerea în contrast a grafomaniei si doxografiei. Îmi era aproape evident faptul cã cea dintâi este o boalã si un lucru rãu, în vreme ce a doua reprezintã un gest de recunoastere a necunoasterii, comis tocmai de cei care, contemplându-si limitele, hotãrãsc sã însemneze ceea ce altii spun, cãci ei nu ar putea ajunge niciodatã la un act veritabil de recunoastere a necunoasterii, act propriu filosofului autentic. Nu am urmat acest ghes, pentru cã grafomania nu mi s-a arãtat a fi, dupã primul impuls, decât un act normal - cu toate cã etimologia sa trimite cãtre ideea de boalã -, normal în sens sociologic, fiind vorba de o regulã socialã. M-am întrebat, aflat la cumpãna dintre întelesul etimologic al grafomaniei si realitatea sa socialã, dacã faptul de a scrie mult are vreo putere. Si am constatat, zãbovind în întrebare, cã ea nu îndobitoceste, dacã este luatã drept ceea ce este si nu i se dã decât importanta pe care o meritã, mai mult decât îndobitoceste discursul ultradoct, atoatestiutor, plin de pilule colorate, al criticii ei.

Viorel CERNICA