Grafomania <antigrafomanilor>

Grafomania este o boalã veche, nãscutã si stimulatã de aparitia tiparului. Pe lângã extraordinarul impuls dat civilizatiei si culturii europene, inventia lui Gutenberg a deschis drumul spre <paradis> tuturor veleitarilor. Pagini geniale despre tragi-comedia trãitã de grafomani a scris I. L. Caragiale în Câteva pãreri si în alte texte. Nu mai vorbesc de studiile rãsunãtoare ale lui T. Maiorescu despre <betia de cuvinte>.
Grafomania se naste din iluzia talentului. Grafomanul trãieste o veritabilã <dramã> a exterioritãtii, fiindcã, negãsindu-si <centrul gravitational> în sine, el nu poate avea nici siguranta unei <valori> neconfirmate. De aceea, aleargã într-un suflet pe la prieteni si pe la critici silindu-i sã-i asculte sau sã-i citeascã logoreea, implorându-i sã-l aprecieze. <Pãrerile altora despre talentul sãu - zice Caragiale - sunt o hranã de care el nu se poate sãtura oricât s-ar îndopa; asa dacã nu-l admiri, mãcar fluierã-l; dãti însã numaidecât o pãrere. Considerã-l orisicum, numai considerã-l; el n-are încredere în sine, si astfel sufletul lui, care mereu sovãie, are nevoie de o proptea, fie aceea într-o parte sau în alta.> (Câteva pãreri). Caragiale a numit grafomania - manierã, opusã, prin excelentã, stilului. Or, în timpurile moderne si postmoderne, maniera e la mare cinste, încât un <canon> postmodernist afirmã cã a apus pentru totdeauna originalitatea, ca prejudecatã a trecutului. Foarte multi <scriitori> au cãzut în aceastã capcanã, încât au sfârsit prin a crede cã tot ce curge din pix poate fi artã. Paul Goma chiar recurgea la un joc de cuvinte afirmând cã textualismul a sfârsit prin a deveni. . . textilism.
Grafomanii se gãsesc în toate taberele literare, de la traditionalisti la postmodernisti si hipermodernisti. Critica literarã nu-i nici ea scutitã de aceastã dulce maladie. Chiar si talente autentice pot cãdea pradã manierei, scriind mai mult decât le îngãduie chemarea. Grafomania este, în definitiv, un pãcat, un abuz împotriva logosului degradat în logocentrism si în logomahie. Oricare dintre noi poate cãdea în acest pãcat. Chiar dacã te numesti Sadoveanu sau Nichita Stãnescu, sau Perpessicius. Dar nu despre scrisul de circumstantã este vorba aici. Talentul autentic coboarã rareori sub o anume cotã valoricã. Grafomania <veritabilã> se logodeste, de regulã, cu veleitarismul. Nici mãcar spiritul critic nu le mai poate sta în cale, mai ales dupã 1989. Veleitarii au un curaj nebun. Ei nu se multumesc doar sã dea frâu liber grafomaniei, ci gãsesc, cu neostoitã râvnã, sponsori cu ajutorul cãrora ajung la beneficiile tiparului, destinat sã suporte orice. Estimp, talente puternice rãmân autori de sertar.
Se-ntelege, de aceea, cã orice <campanie> antigrafomanicã este binevenitã. Unele reviste de prestigiu au chiar rubrici care vizeazã direct grafomania. Utilã, din acest punct de vedere, mi se pare a fi rubrica Cele mai forjate versuri din Oglinda literarã de la Focsani. Revista Luceafãrul are o rubricã numitã chiar Grafomania. Intentii similare am întâlnit în Viata Româneascã si în alte publicatii.
Existã, însã, si un revers al medaliei. Partea grotescã a lucrurilor e când, în texte precum cele cu atac la grafomanie (din Luceafãrul, bunãoarã) gãsesti o purã grafomanie! Asemenea rubrici, din pãcate, sunt încredintate unor veleitari, cu desãvârsire anonimi, care hãrtãnesc dintr-o singurã loviturã de bardã cãrti si autori care nu fac parte din gasca <alor nostri>. Criticismul, despre care am scris în mai multe rânduri, este tot o formã de grafomanie, una violentã, cu spume la gurã. Un ins bolnav de criticism (grafomanie) califica drept <idioate> versurile lui Grigore Vieru, în România literarã. Un altul, în altã parte, gãsea cam întreaga operã a lui Nichita Stãnescu ca fiind grafomanã. Ce diferentã poate fi fatã de un vechi grafoman criticastru precum celebrul Caion, care declara grafomanã opera lui Caragiale? ªi dupã faimosul proces al Nãpastei Caion l-a urmãrit asiduu pe Caragiale. În 1906 scria: <În comediile sale, d. Caragiale e cabotinul care se strâmbã pe scenã si face giumbuslucuri, spre a smulge aplauzele prostimei. (. . .) O neglijentã mare stãpâneste aceastã operã neliterarã; ca limbã, ca fond, ca tot în sfârsit, comediile d-lui Caragiale se înfãtiseazã ca o grãmãdire de scâlcieri de formã si fond> etc. (Caion, Moravuri antice si contemporane, Ed. Floare albastrã, Bucuresti, 2004, antologie, introducere de Doina Rizea, Postfatã de Nicolae Georgescu, p. 170-171). Cam asa scriu si antigrafomanii grafomani de astãzi. La umbra lor, pot sta linistiti adevãratii grafomani.

Theodor CODREANU