Pericole si nu prea. . .

Nu se întâmplã nimic nou si nu trebuie sã ne speriem. Casandrele apar peste tot si nu scapã nici un domeniu al vietii sociale, necum culturale de ele. Se scrie prea mult, din ce în ce mai mult, toatã lumea scrie - cine mai citeste? Marinarul care a iesit la pensie îsi adunã rodul visãrilor sale din vremea când bãtea mãrile si publicã pe banii adunati din micul comert din port în port un volum de poezii ori de amintiri. Preamãreste marea, se extaziazã la imensitatea ei etc. etc. E autor? E. E citit? E. De familie, prieteni si. . . recenzenti de pe la reviste literare. Are publicul sãu, e admirat în cartier, e invitat la întâlniri cu elevii de la scoala de peste drum. Dar ce legãturã are asta cu literatura? Cu vreo douã feluri de exceptii, niciuna.
Dacã marinarul (ori aviatorul, inginerul, învãtãtorul, fierarul, tâmplarul, strungarul. . .) mai are si o brumã de talent abia descoperit, poate si cultivat prin lecturi, atunci e o exceptie, el e recunoscut si de (unii) critici, intrã pe o usã (între)deschisã pe un teritoriu pentru care are <pasaport>.
Dar se poate întâmpla sã nu aibã aceste calitãti si, totusi, sã forteze <granita>, sã pãtrundã chiar în uniunile de creatie literarã! Acolo poate obtine si functii dãtãtoare de prestigiu si/sau remuneratii! (La alte uniuni de creatori e mai greu, acolo ti se cer studii de specialitate, activitate asiduã. . .) E reprezentant al <literatilor>, scoate - sau conduce - o revistã finantatã de un mecena semicult. Marinarul (ori aviatorul, inginerul, învãtãtorul, fierarul, tâmplarul, strungarul. . .) are prizã si la (unii) <critici>, e lãudat, citat (mult mai rar citit. . .), chemat în jurii, la agape de familie. Lângã el se adunã altii de acelasi rang (sau teapã?), se sustin unii pe altii, se promoveazã, vestejesc cu ardoare ceea ce le pare a le pune în pericol situatiunea. Asa apare <grupul> care-si adaugã numele cetãtii unde si-a instalat scena de. . . bâlci. Grupul are o arhivã impresionantã - fiecare cuvintel care s-a publicat despre el si membrii lui este decupat si îndosariat, dacã nu expus în vitrinã.
Pe lângã marinarul (ori aviatorul, inginerul, învãtãtorul, fierarul, tâmplarul, strungarul. . .) devenit <scriitor> apare si fiul (fiica, nepotul, nepoata, alte rude), cu aplecare si el (ea) spre ale literaturii. Mostenirea trebuie lãsatã pe mâini bune! Tânãrul debuteazã devreme, eventual de la zece-doisprezece ani, cu poezii, îndeosebi, ceea ce dovedeste cât e de sensibil, de precoce si chiar de talentat! Asadar are si succese sentimentale! Creste în ochii fetelor, câstigã invidia bãietilor - si reciproca.
Scenariul de mai sus nu este deloc fantastic. El are corespondentul într-o realitate care nu este numai româneascã ori numai de azi de ieri. Istoriile literaturii (mai) consemneazã numeroase cazuri semnificative. Mass-media ne aduc exemple continuu de pe toate meridianele. Succesul la public venit deodatã, cu publicitate enormã, urmat de prãbusirea în uitare, dar si, uneori, de lungi decenii de punere în valoare a <retetei> câstigãtoare (mai cu seamã pecuniare). Hai sã facem o comparatie: Agatha Christie si Barbara Cartland. Douã cariere îndelungate, succes la public asigurat al oricãrei lucrãri tipãrite. Cu singura deosebire cã Barbara Cartland a scris si publicat de câteva ori mai multe cãrti - vreo nouã sute, toate siropoase. La ea acasã a fost sãrbãtoritã la 90 de ani, iar moartea i-a fost deplânsã unanim. Acum vreo cincisprezece ani, o editurã bucuresteanã a cumpãrat drepturile de publicarea a întregii opere a scriitoarei britanice. Dupã ce a editat aproape o sutã de titluri, cererea a început sã scadã constant si rapid. Veleitarismul real si dovedit al autoarei si-a spus cuvântul. Cititoarele - pentru cã erau în imensã majoritete femei - s-au întors la treburile. . . gospodãresti. (La fel fãcuserã si fanii Sandrei Brown.) Seria Agatha Christie s-a încheiat, dupã stiinta mea. Sunt destui <colectionari> care se pot lãuda cu posesia integralei autoarei de romane politiste. Cititã si rãscititã. C’est la difference, non?
E numai un exemplu. Poate nu cel mai relevant. Cãrti de <citit în metrou> sunt peste tot. Civilizatia diggest-ului (mai pe scurt, sã nu-ti facã rãu la. . . stomac!) îsi face loc si pe meleagurile noastre. Ehe, intrãm în rândul lumii! Dar nici aici nu existã un pericol real pentru literatura de valoare, cum nu existã nici dinspre volumasele veleitarilor, fie ei si (pe deasupra) grafomani. Dacã, în numãrul anterior, am spus câte ceva despre lecturã, subiectul de-acum nu este foarte îndepãrtat, în parte, e, poate, conexat. Cititorii grafomanilor si velitarilor sunt si ei niste cititori stimabili, existã speranta cã ei, cândva, se vor apropia de literatura adevãratã, profundã si vor accede spre <elita> Cititorilor (cu majusculã). Iatã, în ultima vreme, trece ca succes de vânzãri opera lui Paulo Coelho, si la noi, dupã boom-ul din vest. E un veleitar de lux si trebuie luat ca atare. Se-apucã de lecturã oameni care nu mai citiserã de ani buni si niciodatã constant. Revitalizarea acestei preocupãri onorante - ce-ai mai citit? redevine un subiect de lansare a unei conversatii - si cu mare folos este realã; dar nu trebuie sã ne asteptãm la mai mult decât rari nantes in gurgite vasto, insule de culturã într-o lume indiferentã. Grafomanii si veleitarii fac si ei parte din <biotopul> cultural, mai pe la margine, dar înãuntru. S ei asigurã existenta acestuia. E adevãrat cã ajung de multe ori, pe nedrept, în plinã luminã, dar, domnilor, nu vã grãbiti, crengile uscate sunt repede rupte de vânt. Darãmite de furtunã! Cel mai bine, as zice, este chiar sã fie pusi în plinã luminã, în crudã luminã, sã se vadã adevãrata valoare a productiunilor lor. Pentru unii mai existã sperante. Iatã, un tânãr a câstigat la 17 ani un premiu consistent pentru o poezie, ceea ce l-a încurajat sã-si tipãreascã repede un volum. Esecul a fost real si trist. Tânãrul a renuntat la poezie, acum scrie (un) roman; l-am întrebat câte romane a citit si care sunt acestea; rãspunsul sãu m-a convins cã si romanul va fi un esec; si nu pentru cã tânãrul n-ar avea, virtual, sansa înzestrãrii, ci din pricina credintei cã stie cum se <face> un roman, dupã destul de putine si aleatorii lecturi ale unor texte semnate de autori minori, dacã nu necunoscuti. Dar poate cã va fi un marinar (ori aviator, inginer, avocat, învãtãtor, fierar, tâmplar, strungar. . .) priceput. Si se vor ierta <pãcatele tineretii>.

Florin DOCHIA