Veleitari si grafomani

Sunt destule semnale cã în literatura noastrã actualã se reabiliteazã fictiunea, dupã o perioadã de avalansã, postdecembristã, a scrierilor nonfictive. E acesta încã un motiv al aparitiei tot mai multor cãrti bune, iar cititorii, <partenerii> scriitorului, se aratã parcã si mai interesati de lectura <amoroasã> si ca eveniment al cunoasterii. E drept cã, încã, oferta depãseste cererea, cum de multe ori s-a întâmplat în decursul vremii. Observa Voltaire, de pe atunci, cã se citeste foarte putin si, totusi, dintre cei care iau contact cu cartea, multi nu citesc cum trebuie. Émile Faguet semnaleazã un catren epigramatic al unui <anonim>, care prea bine exprima, aforistic, o realitate neîndoioasã: <Soarta oamenilor este aceasta: / Multi chemati, putini alesi. / Soarta cãrtilor iat-o: / Multe rãsfoite, putine citite.>
Nu întâmplãtor readuc în discutie starea lecturii care depinde ombilical de soarta cãrtii - si viceversa. Producãtorul tine mortis sã-si îndestuleze consumatorul si, odatã cu aceasta, sã-si asigure profitul de imagine. Cãci încã mai persistã credinta scrisului aducãtor de prestigiu: de la Premiul Nobel la cel al Uniunii Scriitorilor si de la Simpozionul judetean la <elita> urbei. E drept cã scriitorii nu mai sunt, astãzi, protagonisti sociali, <importanta> lor a scãzut enorm, asta nu-i opreste pe cei îmbolditi de muze sã stãruie pe acest teren al scrisului <de amorul artei>, iar unii chiar sã dobândeascã o notorietate nationalã si mondialã. Mã gândesc, bunãoarã, la Mario Vargas Llosa, care, într-o vizitã faimoasã pe la noi, spunea: <În societãtile deschise literatura nu-si pierde rostul. Existã încã multe motive care fac literatura absolut necesarã, îndepãrtându-se de politicã: ea e mult mai psihologicã, mai spiritualã, mai fantasticã. Satisfacerea unor necesitãti elementare ne permite un plus de visare, proiectarea într-o lume vizionarã si aceasta a permis dezvoltarea unei literaturi foarte bogate.> Dar, ca totdeauna, pãdurea nu duce lipsã de uscãturi, mai cu seamã într-o vreme neasezatã cum e la noi. Da, se scrie din abundentã, desi multi intelectuali se trag mai degrabã spre afaceri rentabile în plan material...
Si totusi, repet, sirenele reputatiei scriitoricesti încã mai ademenesc multi corãbieri între care majoritari sunt, fireste, diletantii în materie. Invazia lor a cãpãtat, în ultima vreme, cel putin la noi, proportii alarmante, iar <legea> amatorului ambitios este supraproductia, dupã <modelele> strãine si autohtone, gen Sandra Brown si Pavel Corut, redusi la o scarã mai joasã, pânã la nulitate. Veleitarii sunt în cea mai mare parte grafomani, scriu dupã <metoda> producerii clãbucilor de sãpun, vorba lui Arghezi, sau ca si când ar fi uitat robinetul deschis. Papirofagii produc pe bandã rulantã, mult si prost. De ce literaturã si nu alte arte? Pentru cã muzica, artele plastice, coregrafia presupun îndemânãri speciale si multã constiintã teoreticã, pe câtã vreme literaturã oricine crede cã poate sã comitã. Nu a aflat Monsieur Jourdain cã, de fapt, ceea ce vorbeste el e prozã? Spusa lui Alecsandri despre firea noastrã de poeti e arhicunoscutã. Dar românul nu e nãscut doar poet, ci si literat <total>. Caragiale, cu <vãzul> lui cel ager, a observat fenomenul din toate unghiurile: <A scrie prozã nu e o specialitate de artã ci o deprindere instinctivã a fiecãrui cetãtean>. Impulsul e, pur si simplu, irepresibil: <Pentru un român care stie citi, cel mai greu lucru e sã nu scrie.> Literaturã, bineînteles, mai ales cã, tot nenea Iancu identificase si reteta: <Literatura este o artã care nu trebuie învãtatã; cine stie cum din litere se fac silabe si din acestea - cuvinte, este destul de preparat pentru a face literaturã (...) Ai învãtat alfabetul, poti fi literat. Altminteri, nici nu s-ar explica progresul si bogãtia de producere a acestei nobile arte la noi.> Pe la început de secol al XIX-lea, Heliade era îndreptãtit sã lanseze îndemnul: <Scrieti, bãieti, numai scrieti!> Neliterarii sunt justificati a se deda la scris si de autoritãti europene ca Taine, care afirma cã orice om care îsi adunã experientele poate sã facã un roman, eventual mai multe, ori ca Delacroix, care s-a vrut si literat si a emis un aforism nonsalant: <La littérature est l’art de tout le monde>, ori ca Renan, care credea cã orice spui despre tine însuti e totdeauna poezie.
Diletantii ambitiosi iau seama de aceste considerente si impulsuri si se pornesc la treabã mai agale sau pe ruptele. Cu poezia se aflã în cele mai bune relatii, cãci - nu-i asa? - nu e om sã nu fi scris o poezie, darãmite un autore. Adicã versuri emotionante si sentimentale, entuziaste sau triste, moralizatoare si, la apogeu, <filosofice>; sã vadã lumea ce bogãtie de idei si sentimente posedã ei, liricii. Motivul principal e, prin urmare, pofta de glorie literarã. Si sã mai stie lumea ce viatã palpitantã a trãit <romancierul>. Altii scriu sã se afle în treabã, cum spune un bãiat cultivat cu manele, <sã mã produc în lumina intimã a reflectoarelor existente în micutul nostru ghetou de intelectuali>. Existã si o mare categorie de neaveniti maniaci, autori fãrã nici o motivatie. În fine, unii farsori care alimenteazã subliteratura procedeazã precum în cazul oricãrui tabiet, ca fumatul, cafeaua, aperitivele, bãga de seamã, caragialeste, Zarifopol. Problemele artei nu se pun, acestea solicitã mestesug si culturã multã. Iar nevinovatul impostor care mai si scrie vârtos, n-are timp pentru asemenea nimicuri dificile. N-are nevoie nici sã citeascã, dacã <inspiratia> îl serveste din belsug. E de la sine înteles, grafomania merge mânã în mânã cu nonvaloarea.
Rãmâne ca aceste consideratii generale sã poarte nume proprii, care se gãsesc, acum, pe toate drumurile, cu maculaturã autosubventionatã sau sponsorizatã din prietenie, rudenie sau milogealã.

C. TRANDAFIR