A scrie cu o mânã

Existã, cum se stie, o anumitã categorie de cãrti care se citesc, de obicei, cu o singurã mânã, cealaltã fiind ocupatã. Dar existã si cãrti care par scrise cu o singurã mânã, cealaltã scãrpinând profunzimile auriculare sau mestecând în oala cu fasole. Se poate postula cã o carte adevãratã se scrie, la figurat, cu amândouã mâinile, inclusiv <cu unghiile de la mâna stângã>. Vreau sã spun cã literatura de duzinã (de la duzina de chibrituri, chiar dacã pretul ei e uneori stupefiant prin raport cu valoarea) este vãzutã ca o preocupare dispensabilã, care îsi are finalitatea în afara ei însãsi: glorie, bani, statut social, putere, vanitate, defulãri de pusee paranoide samd. Autorul trebuie sã fie mereu si în altã parte, dãruit unei alte ocupatii. Din aceastã dedublare se naste veleitarismul. S totusi… <Teoria> aceasta, seducãtoare pentru cã pare a explica multe, este insuficient de elasticã. Ceva din realitate o contrazice. S mã refer la realitatea noastrã carpato-ponticã si pontoasã. La noi, scriitorul nu are nici drepturi de autor exorbitante, nici prestigiu social (<cum sã-l arestezi pe Sartre?>), nici prestigiu politic, nu are nici o putere în afara lumii autarhice si autiste a breslei, nu are nimic. S cu toate acestea, un numãr incredibil de oameni normali vor sã devinã scriitori. Ne aflãm în fata unui înfricosãtor mister.
În principiu, lucrul nu este deloc de condamnat. Oamenii acestia care vor sã scrie au ceva de spus. Lãsând de-o parte cazurile patologice, delirurile de grandoare, ceea ce-i mânã pe ei în luptã este un impuls absolut stimabil. Problema e dacã au si puterea de a spune în asa fel încât sã se audã. Nu am nici un impuls vindicativ împotriva veleitarilor si grafomanilor, în afara unui ecologic regret pentru pãduri. Ei sunt sarea pãmântului, sociologic nu cred cã se poate mãsura dacã noi detinem mai multe asemenea specimene la mia de locuitori decât, sã spunem, francezii sau bulgarii. Oricum, sunt mai putin periculosi decât scriitorii <adevãrati>, care îsi folosesc puterea fantasmaticã (scriitorul este un manipulator de fantasme - demonstra I. P. Culianu) în scopuri inavuabile. S aici istoria noastrã literarã ne oferã exemple din belsug. În genere, veleitarul este, cel putin, un vehicul, un vas capilar care asigurã drenarea (uneori si deformarea) unui mesaj cultural cãtre marele public anonim. Aceastã functie nu îi poate fi ignoratã, precum un corp a cãrui circulatie sanguinã perifericã insuficientã este semnul unor maladii mai grave. Regimurile totalitare au inventat un nou specimen: activistul cultural. El cumuleazã toate pãcatele grafomanului si veleitarului fãrã, cum sã-i spun?, inocenta acestuia. Odios din toate punctele de vedere, el transformã literatura dintr-un scop într-un mijloc. Cu mâna cealaltã semneazã statele de platã sau condamnãrile indezirabililor. Nimic mai impardonabil moralmente decât aceastã ambidextrie moralã. În care scriitorul român este, ce-i drept, maestru. Monica Lovinescu a vorbit mult despre imposibilitatea de scrie cu douã cerneluri. Ode lui Ceausescu si elegii metafizice sau romane cu sopârle <curajoase>. Aici stã adevãrata boalã a scrisului autohton, nu în vreo sporire cancerigenã a autorlâcului. De altfel, de la începuturile literaturii noastre a existat aceastã constiintã a sindromului conului Sarsailã autorul.
Ne aflãm deci în fata urmãtorului paradox: desi nimeni nu mai dã doi bani pe <prestigiul literar>, multi îl cautã totusi, îsi rup de la gurã, îsi vând apartamentul ca sã tipãreascã o carte, scot xeroxuri de pe o poezie apãrutã în cine stie ce revistã obscurã pe care le trimit tuturor prietenilor, asalteazã <posta redactiei> cu plicuri burdusite, scriu epopei sau psalmi, poezie liricoidã, socialã sau romane ionelteodoriene. Sã fim însã calmi, fenomenul e departe de a fi cel mai periculos pentru literatura noastrã. El este încã o dovadã cã mitul e mai puternic decât realitatea. Grafomanii trãiesc din plin în acest mit al scrisului ca ocupatie nobilã, în vreme ce el nu este decât o salahorie penibilã. Grav este când mâna lãsatã liberã se strânge în pumn. Avem atunci de-a face cu veleitarul violent, cel care are impresia cã nu se poate afirma din cauza celorlalti, si atunci trebuie sã elibereze terenul, atacând, murdãrind, lovind, distrugând. Pentru el, orice alt scriitor constituie un inamic virtual, îi uzurpã locul pe care numai el îl meritã. Resentimentar, el percepe orice succes al confratelui ca o uzurpare al unui drept al sãu inalienabil. Abia aici resimt o deficientã a peisajului cultural actual: lipsa unei critici aplicate care sã stie sã spunã NU. Cu toate riscurile implicate. În fata avalansei de hârtie, criticul onest (viata e scurtã!) alege sã scrie numai despre cãrtile care meritã, pe celelalte condamnându-le la o binemeritatã tãcere. Numai cã, tãcerea este periculos ambiguã si scriitorul veleitar va gãsi totdeauna (matematic) si criticul veleitar care sã scrie ditirambic despre opul sãu. Va gãsi chiar si institutii care sã-l acrediteze: reviste, premii, cenacluri, edituri de apartament. Toatã aceastã pânzã de pãianjen îi va da iluzia cã existã.
O a treia perspectivã din care poate fi privit fenomenul veleitarismului literar (ce-ar fi sã le privim si pe cel stiintific sau didactic, mai putin cercetate, desi cel putin la fel de frecvente si de nocive?) este cea a raportului scris-citit. Acuza principalã adusã veleitarului este carenta culturalã. Existã chiar un <argument>, dupã care respectivii nu citesc de teama sã nu-si afecteze, vezi Doamne, stilul. Este imaginea caricaturalã a unei genuitãti imposibile în practicã, o ignorare a textului continuu care formeazã literatura, o justificare puerilã gen <îmi iau jucãriile si plec>, atunci când nu-mi convin regulile jocului. Iar regula jocului literar este o continuã autogenerare de forme, dincolo de subiectivitatea care îsi cere intrarea în lume sub chip de cuvânt. Veleitarul scrie mai mult decât citeste. S nu citeste decât ceea ce-i place, nu ceea ce trebuie.
Se manifestã o mare disproportie între ceea ce are de spus grafomanul si ceea ce spune el efectiv. Ambitia lui este totdeauna maximã, vrea sã spunã <totul>, în fiecare poezie, în fiecare rînd. Nu se poate fixa pe un singur lucru care poate fi privit din mai multe unghiuri. Ca individ, el poate fi pitoresc sau chiar (mai rar) simpatic. Sociologic, este o calamitate benignã. Într-o vreme de reasezare valoricã si confuzie, riscã, însã, sã provoace în genetica spiritualã mutatii dãtãtoare de grave malformatii.

Christian CRÃCIUN