Constantin Eretescu
Folclorul literar al românilor. O privire contemporanã

Constantin Eretescu se situeazã în generatia folcloristilor, afirmatã în deceniul al saselea, cu accentuate tendinte liberale. Cercetãtor la Institutul de etnografie si folclor, autor a numeroase studii si volume, numele sãu a devenit cunoscut în planul folcloristicii europene si nu numai. În prezent, ca profesor de antropologie culturalã la Rhode Island School of Design din Providence, SUA, Constantin Eretescu se dovedeste încã interesat de universul culturii noastre traditionale, fapt atestat de recenta aparitie* de la Editura Compania. Fundamentatã pe o bibliografie exhaustivã, din domeniul national si universal, cartea pare a se înscrie ca o încercare de mitologie româneascã modernã, prefigurând în fapt o nouã viziune de abordare a culturii noastre traditionale, lipsitã de intentii partizane si absolutizãri fãrã temei stiintific. De altfel, autorul îsi justificã strãduinta prin intentia <studierii literaturii populare românesti pânã în prezent, iar, pe de altã parte, formuleazã întrebãri, contureazã orientãri si pe cât posibil, prioritãtile cercetãrilor ce vor veni...> (p. 10) Cartea este în fapt precedatã de un studiu cu valoare explicativã si corectivã totodatã, în care autorul <clarificã si reaseazã>, dupã propria-i mãrturisire, concepte, fenomene folclorice în istoricitate si chiar probleme legate de geneza si circulatia unor motive. Dar dacã, pe alocuri, manifestã o insistentã exageratã asupra unor fapte de folclor, devenite, unele, chiar locuri comune, într-altele, aportul sãu este de netãgãduit. Vizãm în acest concentru includerea unor specii ignorate vreme îndelungatã din cultura traditionalã si, cu predilectie, folclorul orãsenesc.
Cât priveste structurarea materialului prezent în aceastã carte, cercetãtorul nu s-a abãtut prea mult de la grila devenitã clasicã. Astfel, el cuprinde trei compartimente: folclorul obiceiurilor, folclorul traditional (compartimentare ce suportã rezerve, privind terminologia) si o a treia compartimentare, absolut ineditã, folclorul orasului. În privinta abordãrii faptelor de folclor, cercetãtorul a procedat la aplicarea metodei comparatiste, a descrierii fenomenului în istoricitate, a analizei si argumentãrii etnografice. Pe aceastã linie, în folclorul obiceiurilor calendaristice, bunãoarã, în categoria celor cu datã fixã, ne întâmpinã o abordare în care sunt vizate atât originea, încãrcãtura simbolicã si mutatiile produse prin vremi, cum este cazul colindei si practicii colindatului, dar se adaugã, ca un constituient important, atât poezia cât si suma valentelor magico-rituale pe care le include fiecare scenariu în parte. Dar si-n acest spatiu, descoperim aglomerãri lipsite de relevantã, în detrimentul unor relicte aproape uitate, precum ceata de feciori si functiile sale, dincolo de pregãtirea propriu-zisã a oficierii colindatului. Ineditã este însã insertia cu practica descolindatului, mai putin sau deloc prezentã în studiile de specialitate, consideratã, în expresia autorului <ca o armã de rãzbunare a colindãtorilor, foarte temutã> si din credinta cã urãrile <atât cele bune, cât si cele rele, se împlinesc> (p. 43). Dar si din acest concentru se simte lipsa colindatului <întors>, despre care vorbesc folcloristi, precum Romulus Vulcãnescu si Ilarion Cocisiu, colind considerat ca o formã de atitudine, de rãfuialã cu asupritorii, în spetã, vizati fiind grofii ce-au dominat Transilvania. Demnã de remarcat este si prezenta textelor poetice, bogat reprezentate în acest areal, precum colinda, plugusorul, sorcova, drãgaica, vasilica, dar si-n obiceiuri ca paparuda, caloianul, cununa s.a. Explicabil, deci, cã o abordare de o asemenea amploare lasã si spatii goale, mai ales când o anume practicã ritualicã si-a pierdut orice urmã de actiune, ca urmare a conditiilor sociale nefavorabile. Este si cazul Cununii, ca prezentã ritualicã existentã înainte de instaurarea comunismului si desfiintarea agriculturii private, si actionând ritualic în fiecare gospodãrie. Este regretabilã si absenta obiceiului de muncã la clacã, fenomen social cu implicatii ritualice prezent în Transilvania, pânã în perioada interbelicã. De o coloraturã aparte se bucurã obiceiurile din ciclul vietii. Aici, întreaga suitã ritualicã, alãturi de textele poetice adecvate, primeste o extensiune aparte. Fiecare categorie, nastere, nuntã, moarte este însotitã de interpretãri avizate, urmãrindu-se viabilitatea sa în timp si spatiu, modalitãtile specifice de activizare, cât si raportul colectivitãtii cu evenimentul ritualic respectiv. Cu migalã analiticã si cu largi infuziuni de ordin estetic, recurgându-se la definitii, comparatii si variante interpretative, se prezintã folclorul traditional, incluzându-se cântecele epice, lirica, proverbele, zicãtorile, ghicitorile si proza, cu toate subdiviziunile sale. Dar, asa cum am mentionat deja, în trecere, Constantin Eretescu deschide pagini noi în stiinta folcloristicii, prin atentia de exceptie ce o acordã folclorului orasului, cu toate subdiviziunile sale. Dintr-un întâi, atent, exegetul îi stabileste aria si dimensiunile în timp si spatiu, orasul fiind conceput, în spirit modern, drept <o entitate care are propria sa viatã spiritualã si propria sa productie folcloricã> (p. 273). Cu rãdãcini în productia antonpanescã, în fapt tot de sorginte folcloricã, autorul stabileste trasee clare ale prezentei folclorului orãsenesc, cât si carentele si limitele ce i-au umbrit focalizarea. Cauzele acestora, autorul le descoperã în fenomenul, vizibil pânã azi, credem, al suprapunerii elementelor folclorice de tip rural, peste creatiile folclorice de tip urban, ca urmare a migratiei de la sat la oras, încorporare treptatã dar si continuã. Drept exemple, sunt mentionate cântecele contrafãcute, lipsite de consistentã, dar cu scop propagandistic, specifice perioadei comuniste, de tipul: <Frunzã verde argint viu / Am învãtat ca sã scriu / Si-n ziare sã citesc stiu. / Si-am sã scriu si la partid, / C-am citit pace pe zid>. (p. 277) Analize speciale dedicã Eretescu anecdotei, bancului, zvonului si legendei de tip orãsenesc, categorii pe care, în ansamblul lor, cercetãtorul nostru, pe bunã dreptate, le vede oarecum scãpate încã din atentia specialistilor. Laudativã este si insistenta cãutãrii specificului fiecãrei specii în parte, a grupului tematic pe care-l include si functiei etico-esteticã. Pe un asemenea model de lucru, bancurile sunt definite ca produse folclorice <tipic orãsenesti, mai noi sub aspect istoric si putin studiate>, în fapt, <scurte naratiuni umoristice>, alcãtuite pe o structurã proprie: <Naratorul prezintã datele esentiale ale povestirii si trece la ultima replicã - de obicei, o poantã, o concluzie neasteptatã si aparent contrarie logicii din prima parte a discursului narativ> (p. 284). De o prioritate justificatã se bucurã analiza bancului politic, activ în perioada comunistã, dar si astãzi, deopotrivã, fiindu-i vizate aspecte, precum: genezã, circulatie, efect etic. Totodatã bancul politic este vãzut ca o formã de rezistentã anticomunistã, <de a rosti opinii interzise>... motivatie ce rezidã în faptul cã <genul este prin excelentã oral, favoriza anonimatul si prin urmare asigura protectia fatã de autoritãti> (p. 286). Încheiem digresiunea cu o ultimã afirmatie, doveditoare a încrederii cercetãtorului în perenitatea acestui spatiu de culturã: <Folclorul nu s-a oprit nici în trecut, nici la poarta orasului... Oricum, numai o privire contemporanã, modernã si curioasã ne poate fi de un real folos.> Si toate acestea, la modul concret, deschideri cu valente integratorii în satul global, unde fiecare cu zestrea sa de valori se aratã.
G. RUSU
-----------------------
* Constantin Eretescu, Folclorul literar al românilor. O privire contemporanã, 328 pag., 185.000 lei, Ed. Compania, 2004

Tot mai putin legatã de realitatea obiectivã si mai pierdutã în legendã, lumea printeselor, a împãratilor, a mãnusilor albe si covoarelor rosii este pentru trãitorul de secol XXI un univers inaccesibil, aproape fantastic. El a existat, însã, într-un mod cât se poate de palpabil (dar nu mai putin misterios). Mãrturie stã aceastã carte.*
Nu este vorba nicidecum de un tratat de istorie. Relatarea este, mai presus de orice, memorialisticã, subiectivã. “Chipul reginei României mi-a luminat întreaga viatã>, mãrturiseste urmasa boierilor de altãdatã. Într-adevãr, imaginea Reginei Elisabeta este mereu prezentã, fie si numai în umbrã. Cartea e o mãrturie despre oamenii din spatele ceremoniilor fastuoase, o dojanã blândã pentru cei care “îsi imagineazã cã tinerele printese nu viseazã decât la multimi în delir, arcuri de triumf, coroane, sceptre>, dar si eliberarea “plinã de fortã si de viatã> a unei “promisiuni sacre>.
Nu doar privind, autoarea a învãtat cã tendinta de a crede cã monarhii se cãsãtoresc din iubire este numai “o absurdã deprindere>. Naturi complexe, de multe ori scindate, suveranii nu pot exista decât în aceastã formã, contrar dorintei biografilor de a-i reduce doar la una din laturile personalitãtii lor. Lui Wilhem al II-lea, de pildã, oscilant în stãrile sale sufletesti, o singurã existentã (bucurie) îi este nezdruncinatã: el însusi (“împãratul are certitudinea cã nu poate muri>, “convingerea fermã cã nu va fi întrerupt de nimeni si de nimic>, ori declarã, orgolios: “Numai eu sunt mare, o, poporul meu!>). Orgoliul sãu îl transformã în “pontif nehirotonisit, rãzboinic fãrã bãtãlii si fãrã dusmani, dramaturg fãrã vreo piesã>. Însã, odatã vãzut “fatã cãtre fatã>, Împãratul Germaniei, acela care crede despre sine cã nu poate gresi, devine uman.
Temându-se de efemer, autoarea îsi împãrtãseste emotiile celor perene: vorbeste coroanei reginei, izvorului Dunãrii. Desi apropiatã lor, lumea celor care (se crede) conduc îi rãmâne, de la un punct, ambiguã, plinã de legende neverificabile. Elena Vãcãrescu se vrea un privilegiat “observator atent>, care nu doar vede, aude si vorbeste cu oamenii (fie ei regi si regine), ci îi cunoaste. Fastul si eticheta sunt ambalaje prea transparente pentru ea: cã e vorba de o filantroapã ca Regina Elisabeta, de o fire imprevizibilã ca Wilhem al II-lea, ori de regina Victoria, autoarea nu se lasã pradã primei impresii, ci, fãcând un serviciu “majestãtilor lor>, descoperã în conducãtori personajele, iar în acestea - oamenii, cu încredintarea cã numai poetii au dreptul “sã citeascã suflete>.
Imaginea reginei-poetã (Carmen Sylva) si a mortii - obsesie de neînlãturat - dominã întreg volumul: suveranii sunt “palmierii [care] nãdãjduiesc zadarnic sã capete libertatea copacilor din grãdinã>, supusi, si ei, legilor nescrise si mortii.
Privitã cu ochi de copil, ori filosof, mereu cu mirare, viata suveranilor este, surprinzãtor, la fel de umanã ca a oricãruia, ei - oameni calzi, cu care se poate simti, gândi în comuniune, de la “gândindu-mã>, “am asteptat>, “am înteles>, se trece la “ni se pãrea>. Pretutindeni, povara disimulãrii, a “chipurilor sterse care nu exprimã nimic>. Carmen Sylva mãrturiseste despre o perioadã fericitã (!) a vietii ei: “dacã o voce mi-ar fi soptit atunci: «Si tu vei fi reginã», as fi tremurat si plâns de deznãdejde>, despre regina Victoria autoarea spune: “am vãzut douã femei într-una, douã regine într-una singurã>, Regina Alexandra îsi gãseste, înaintea încoronãrii, salvarea în bratele româncei: >Da, vorbiti-mi de scrisul dumneavoastrã. Iubesc poezia. Vorbiti-mi si vã voi asculta>, Eduard al VII-lea este “un tovarãs de suferintã>, regele Milan se destãinuie: “Nu vã puteti imagina cât as fi de fericit sã fiu un om liber!>, cuplul regal al Serbiei “va sfârsi teapãn si rece>.
Apãrutã în limba românã la 94 de ani de la traducerea ei din englezã (limba în care a fost scrisã) în francezã, cartea nu este un document, în sensul stiintific al cuvântului. Nici o datã nu e precizatã, nici un eveniment obiectiv - descris ca atare. Doar o binevenitã mãrturie despre oamenii care au scris istoria: “Principalul scop al acestor pagini este acela de a înfãtisa impresiile mele despre reginele si regii pe care i-am cunoscut.>
Ioana URSU
-----------------------
* Elena Vãcãrescu - Regi si regine pe care i-am cunoscut, Ed. Compania, Bucuresti, 2004

Profesorul Ieronim Tãtaru, om de culturã solidã, are preocupãri de comparatisticã, de poeticã si stilisticã, de literaturã românã si universalã. Cercetãtorul e de-o acribie rarã si de înalt profesionalism. Cãrtile sale erudite sunt de un didacticism superior. Bibliografia proprie dã la ivealã directiile acestor preocupãri: Poeticã si stilisticã, Comentarii stilistice si literare, Din lirica modernã, Modalitãti de analizã a textului literar, Concepte operationale în studiul literaturii. Si încã, Ieronim Tãtaru este un exeget de prim plan al lui I. L. Caragiale, mai ales sub aspectul contributiei biografice: Itinerar caragialian, Caragiale si Prahova, Mentiuni caragialiene. Ca editii îngrijite, meritã consemnate Telegrame primite de I. L. Caragiale si Scrisori pentru Caragiale. Este coautor la Crestomatie de literaturã universalã. Sub conducerea sa, revista Axioma a devenit, cum afirmã cineva, <memoria noastrã literarã>. Unele studii mai noi, de rigoare recunoscutã, au fost adunate în volumele Conexiuni si confluente, Semne 1 si, mai recent, Semne 2. Pana si penelul*.
Aceasta din urmã ne oferã prilejul unui scurt comentariu. Dupã cum spune si subtitlul, studiile interdisciplinare sunt pe cât de moderne, pe atât de productive. Ieronim Tãtaru are constiinta sincretismului si deschidere cãtre aceastã complementaritate a artelor, în special literaturã-arte plastice. Acestea sunt examinate separat, dar cu atingeri subiacente, ori în conjunctie directã când e cazul. Astfel, în formele picturii lui Rafael este identificatã, împreunã cu Focillon, poezia. Studiul titular, Pana si penelul, îl are ca protagonist pe Delacroix, pictor, acuarelist, desenator, litograf romantic. Spirit pasionat, visãtor si meditativ, admirat de Baudelaire, a avut si preocupãri literare. Asupra acestor <întâlniri> ale pictorului cu scriitorul stãruie Ieronim Tãtaru, relevându-i celui dintâi spiritul romantic si afinitatea pentru profunzimea shakespearianã si pentru armonia racinianã. Pictorul nu prizeazã cu entuziasm pe contemporanii romantici si realisti - cu exceptia lui Walter Scott, Byron si Edgar Poe. Lista preferintelor e lungã. Ca fapt anecdotic, adaug cã Delacroix a scris el însusi literaturã, dar rezultatul a fost cu totul modest.
De-a dreptul captivant este eseul despre Diderot, spirit complex, de o seducãtoare structurã contrastantã - pe de o parte, vocatia de coordonator riguros al Enciclopediei, pe de altã parte, denivelãrile omului în comportamentul sãu diurn. Transcriu cu încântare parafraza lui Ieronim Tãtaru: <Émile Faguet, care gãseste omului Diderot destule cusururi (impulsiv, vulgar, gurmand, flecar, indiscret, nedelicat, fãrã tact, iubitor de farse si de vorbe fãrã perdea), recunoaste însã cã-l gustã cu familiaritate ca pe unul de-al nostru, francez din clasa de mijloc prin excelentã, deosebit de Montesquieu parlamentarul, Rousseau plebeul si Voltaire, marele burghez bogat, somptuos si orgolios, si nu mai întârzie sã-i înfãtiseze marile calitãti, de fapt, dominante ale personalitãtii filosofului, scriitorului si esteticianului.>
Altã datã, autorul pune fatã în fatã <penelul> si <pana>, Daumier si Baudelaire. Poetul si criticul de artã, creatorul Florilor rãului îl pretuieste pe artistul plastic, interpretându-l, pentru cã n-a ocolit niciodatã Rãul si Urâtul existential, ca realitãti artistice. <Maestrul din Aix-en Provence> este Paul Cézanne, un <Arhanghel al picturii>. Tolstoi e vãzut prin prisma <autocunoasterii si autoperfectionãrii morale>. Într-adevãr, marele rus s-a vrut mereu si numai un apostol pravoslavnic, dar, dintr-un impuls titanic, artistul a biruit. Teza moralã a fost, parcã fãrã de voie, convertitã artistic. Camus si Kavafis îi oferã lui Ieronim Tãtaru reactii memorabile, din care citez numai o referire la Camus: <Exponent al unui existentialism în care subiectul dã sens actiunii, Camus n-a avut orgoliul creãrii unui sistem filosofic axat, teoretic si metodologic, pe notiuni si pe teze canonice, asezate consecvent într-o coerentã logicã si prevalând, uneori dogmatic, asupra faptelor. De altfel, el considera cã timpul a schimbat vechea filozofie, vrednicã tocmai pentru cã reprezentantii ei gândeau mai mult decât citeau si se tineau atât de strâns de concret.>
Dintre scriitorii români, atentia lui Ieronim Tãtaru stãruie asupra, evident, lui I. L. Caragiale, dar si asupra fiului acestuia Luca Ion Caragiale; Ioan Slavici e <vãzut> prin trãsãturile sale de caracter, iar Nichita Stãnescu - prin <aticismul> de fond al creatiei sale... Cu totul improprie este scurta apologie Profesor si cercetãtor, nu si textul referitor la <Revista de Occidente> condusã de Ortega y Gasset, cãruia îi consacrã, în finalul cãrtii, o <sumarã> si binevenitã antologie, din care suntem tentati sã reproducem aici mãcar câteva, dar spatiul nu îngãduie.
Tr. CONSTANT
* Ed. Premier, Ploiesti, 2004