NASTASIA

Thalia MUSAT

Dintre toate povestirile bunicii,pe mine m-a impresionat cel mai mult aceea despre Nastasia. . .
„E mult de-atunci, o viatã de om. Parcã s-a întâmplat pe la începutul lumii; si, totusi, îmi aduc aminte ca azi,cu de-amãnuntul. Doamne, cum mai trece timpul!. . .
Tata, strãbunicul vostru, era un om mintos nevoie mare, a fost multã vreme primar la Negresti; dar avea o fire cam aprigã; ce spun eu, era foarte aspru, tãios ca briciul, sã-i faci numai pe voia lui. Vezi bine, asa îi era felesagul, dar se si învãtase sã porunceascã. Noi, odraslele lui, si mama, Dumnezeu s-o ierte, aveam cel mai mult de pãtimit. Era musai sã nu-i iesi din vorbã, cã, zicea dânsul, numai spre binele nostru catã si se îndârjeste. E drept, a fãcut casã mare, gospodãrie pricopsitã, pe la începutul veacului celalt. La învãtãturã mai departe l-a dat numai pe primul dintre fratii nostri, pe Cantemir, fiind el mai bicisnic la treburile tãrãnesti. A ajuns contabil la oras, s-a însurat acolo, dar n-a avut zile, a murit de timpuriu, de plãmâni. Au rãmas vãduva lui si nepoatã-mea, Maricica. . . Celalt frate, Neculai, era un zdrahon, ajunsese ciuca bãtãilor, dar nici cã-i pãsa, n-a prea pus la inimã silniciile tatei. Mai eram si noi, fetele, eu si Nastasia, sor-mea fiind cea mai micã. Noi fusesem sorocite sã ne mãritãm cu oameni gospodari, din sat, când ne-a veni vremea. Numai cã n-a fost sã fie asa. Eu am fugit cu bunicul vostru, ista pe care-l vedeti voi acum, în carne, în oase, în tuicã si în tutun. Era, negresit, tânãr si destul de chipos, cã altfel n-as fi plecat eu numai cât a zis dumnealui «Hai!» De înstãrit - aproape lipit pãmântului. Dar a dat Dumnezeu sã ne-ntelegem si nu ne-a mai despãrtit nimenea. Cã au încercat multi, si tata, si soacrã-mea, si altii. . .
Dar nu despre asta e povestea, ci despre sor-mea Nastasia. Nu stiu cu cine semãna, cã era mândrete de fatã: albã ca zãpada în noapte, subtire ca un lujer de crin, cu pãr castaniu ca si ochii ei mari, îl purta revãrsat pe spate, despletit, în ciuda tatei, care o bãtea mãr sã si-l împleteascã, dupã obicei, ca fetele astâmpãrate. . . Stati putin sã vã arãt douã poze în care este ea, s-o vedeti ce arãtoasã este, si pozele nu-i aratã nici pe jumãtate nurii.>
Bunica scotoceste în sertarul de la dulapul vechi de când lumea si vine cu douã fotografii si mai strãvechi, dar bine executate si conservate. Pe un fond alb-cafeniu, una dintre fotografii înfãtiseazã douã copilite cam stingherite, una mai în vârstã, de vreo cincisprezece ani, alta numai de vreo zece ani. Nu li se trãdeazã originea tãrãneascã, dar nici a orãsence nu aratã.
- Asta mai rãsãritã sunt eu, ne-o indicã bunica pe cea mai mare, cu oarecare fãlosenie. Uitati-vã, Calliope seamãnã cu mine. Mai cu seamã, la frunte si la ochi. . .
Cealaltã e, fireste, Nastasia, într-adevãr o pustoaicã splendidã. I se întrezãreste o tentativã de surâs, deopotrivã sãgalnic si melancolic.
- Aici, iat-o singurã, era mai maturã, domnisoarã în toatã legea. Poza a fost fãcutã la Galati, cã, o sã vedeti, a stat o vreme si acolo.
Fotografia, si mai bine lucratã, si mai bine pãstratã, înfãtiseazã o tânãrã femeie, ca o actritã din filmele anilor treizeci. O admirãm vociferând si bunica e încântatã, de parcã ar fi vorba despre ea.
- Semãnãm putin, de, doar suntem surori, numai cã ea s-a nimerit mai chipesã si mai nãrãvasã. Nastasia era o zvãpãiatã. Bunica aranjeazã cu meticulozitate fotografiile la locul lor, întârziind parcã dinadins, sau asa ni se pare nouã. Cu greu, reia firul povestirii:
„Mama n-avea cuvânt în casã. O gãseam mereu plângând în tainã. Bãietii din sat erau morti dupã Nastasia cea ademenitoare, mai ales Savu, bãiatul notarului, dar de frica primarului nu se apropia nimeni de ea. Si pe cât era Nastasia de frumoasã si de gingasã, pe atât era de îndãrãtnicã si trufasã, nu putea sã sufere oropsirea. Si pe cât era tata de avan, pe atât se fãcea Nastasia mai nesupusã ca o Cosânzeanã iabrasã. A mers pânã acolo cu neascultarea si rãzvrãtirea, cã a primit dragostea unui sãrãntoc din sat, Vasile al lui Enache. . . Când a aflat cã are si copil în pântece, tata si cu jandarmul au vrut sã-l omoare pe flãcãu. Pe Nastasia a cãlcat-o bãtrânul în picioare si a alungat-o de-acasã, sã plece unde o vedea cu ochii… Mama, sãraca, a murit de inimã rea. Tata n-a mai fost ales primar, îmbãtrânise dintr-odatã si nici vazã nu mai avea în sat. Trãia în casa bãtrâneascã împreunã cu Neculai, care se însurase si el. De la o vreme, se întorsese roata: tânãrul era prigonitorul, bãtrânul nãpãstuitul. Vorba ceea: Cine face face-i-se. . .>
Bunica ofteazã adânc, merge la gãleata cu apa si soarbe o canã pe nerãsuflate, se sterge cu sortul la gurã, alungã niste pui care sãriserã gardul si voiau sã intre în bucãtãrie. Apoi, agale, se întoarce si continuã istorisirea:
„Dar tot despre Nastasia sã povestim. . . Ea a stat o vreme la noi, la Florondora, apoi, când sã nascã, s-a dus la Galati, la fratele Cantemir. Acolo a nãscut o fetitã, Sofica, în acelati timp când l-am adus eu pe lume pe tãicutul vostru. Din pãcate, fetita s-a prãpãdit cam în acelasi timp cu Cantemir, care, cum spuneam, suferea de mic de plãmâni. Nastasia a plâns pânã i-au secat lacrimile si s-a mâniat pe Cel de Sus care, dupã ce i-a dat frumusetea ca o amãgire, a lãsat-o numai eu nãpastele… Orãsenii, holtei sau însurati, îi dãdeau târcoale cu îndârjire, dar fãrã nici un câstig. . . Suferinta se întipãrise pe chipul ei îngereesc. De nevoie, s-a însotit cu un avocat vãduv si bãtrân, care o tinea ca pe o slujnicã închisã în casã. Hodorogul era bãnuitor. Nastasia n-a mai suportat si a plecat la un negustor grec care i-a promis marea eu sarea. Dar Nastasia cea fãrã de noroc a nimerit din lac în put. Acest negustor o asuprea si mai rãu, era si mai bãnuitor. . .! A fugit Nastasia de la el, a fugit si din Galati, si-a luat lumea în cap. A vrut sã se împace cu Dumnezeu si s-a pripãsit la mãnãstirea de maici de la Gologanu. A stat o vreme în tihnã si în neprihãnire, chiar credea cã si-a dobândit pacea sufleteascã. Însã, deodatã, a simtit în strãfunduri cã a început sã fiarbã partea nelinistitã a omului. Nu smerenia era potrivitã firii sale. Acolo, la mãnãstire, sunt oprelisti, e viatã asprã, cu rânduieli neclintite. Felul ei nu s-a mai putut împãca de la o vreme cu canoanele vietii monahicesti si Nastasia a chibzuit cã Dumnezeu e pretutindeni dacã stii si vrei sã-l cauti. . . A plecat de la lãcasul acela sfânt, spre pãrerea de rãu a mãicutei starete, a celorlalte mãicute si a preotului Ioan… A venit din nou la noi, la Florondora. În casa noastrã, micã si cu cinci suflete acum, n-a putut sã stea decât putin timp. Nici n-a fost nevoie de prea mult, cã si-a gãsit un om de ispravã, cu meserie brãtarã de aur, tâmplar de frunte, din întâmplare tot Enache se numea. Tâmplarul, pâinea lui Dumnezeu. Nastasia, floarea ofilitã, a prins sã reînfloreascã. De milã sau pentru rãsplatã, l-a adus pe tata la ea acasã si-l îngrijea ca pe un prunc. E drept cã bãtrânul i-a trecut pe numele ei mai multe hectare de pãmânt. . . Se pãrea cã totul luase o întorsãturã fericitã, cã, în sfârsit, Nastasia, fiintã omeneascã, si-a gãsit partea ei de noroc printre oameni. S-a fãcut si ea ca noi, tãrancã. Îi plãcea sã-si dichiseascã gospodãria si sã-si lucreze pãmântul. Ca o adevãratã stãpânã se scula cu noaptea în cap, îsi plãtea ajutoare si mergea la arat, la semãnat, la prãsit, la secerat, la cules roadele câmpului. Avea grajdul plin cu animale, curtea întesatã de gãini, tarcul ticsit de oi, leasa încãrcatã cu porumb, podul doldora de grâu, fasole, funii de ceapã, de usturoi, beciul îndesat cu putini cu murãturi, cu varzã, cu tot ce adunã omul si-i de trebuintã. . .Când a venit sãrãcia în 46-47, ea nici n-a simtit-o. Noi, eu si bunicul vostru, a trebuit sã vindem vaca, masina de cusut, oile. Dar am pãstrat pãmântul. Tata s-a dus si el împãcat la cele vesnice. Fratele Neculai a cãzut prizonier la rusi si nu s-a mai întors nici azi. Sã-l ierte si pe el Dumnezeu. Tot în rãzboi a pierit si Savu si altii si altii. . .>
Se umezesc ochii bunicii. Si-i sterge tot cu sortul. Îsi face semnul crucii, îsi drege glasul, mai cheamã cãtelusele la ordine si, în fine, se îndurã sã revinã la povestirea ei:
„Dar nu i-a fost scris Nastasiei sã trãiascã în tihnã. Mai întâi, într-o noapte de iarnã cu zãpadã cât gardul si cu vifornitã ca-n iad, a dat nãvalã o haitã de lupi, prin fundul grãdinii, au pãtruns urlând în strungã si au hãcuit toate oile, praf le-au fãcut. Ei n-au auzit nimic din cauza cã vântul urla turbat si tarcul era cam depãrtisor de odaia unde dormeau ei. Parcã a rãbufnit un scheunat de câine, un nechezat de cal si râncãit de vitã, dar au crezut cã-i numai o pãrere sau o cerintã de furaje si apã în miez de noapte. Nastasia chiar a murmurat: «N-ai pus nutret îndeajuns la animale. Trebuia sã vãd eu, cã tu erai cam chiomp de bãuturã.» Bãrbatul n-a fãcut decât sã sforãie mai tare. A doua zi, în zori, au gãsit cãsãpire grozavã, sânge împroscat pe zãpada rãvãsitã pânã în tarnã, dârã lungã de carne, oase si lânã amestecate. Si câinele era sfârtecat. Noroc de vite, cã erau în grajd, bine zãvorâte. Au venit câtiva vecini si-au adunat ciopârtelile, le-au spãlat, le-au fiert si le-au mâncat. . .
A fost un început de semn rãu, cã, spre primãvarã, s-a întâmplat buclucul cel mare. Era tot o noapte neguroasã, de tãciune; beznã s-o tai cu cutitul. S-a auzit hãmãit de câine tot mai tare si mai tare, un scheunat jalnic si, apoi, mutenie. Enache a pus mâna pe o teslã si s-a repezit spre tarc, de unde venea hãrmãlaia .A vãzut o umbrã care încerca sã se strecoare spre poartã. «Care esti, mã, acolo?» Tãcere. «Te-am cunoscut, hotule, esti Cruceanu. Stai numai oleacã sã-ti arãt eu tie!» Si se apropie de umbrã,cu tesla ridicatã. Nu putuse sã vadã cã umbra înãltase un par pe care l-a repezit drept în capul lui Enache. Acesta a horcãit, s-a clãtinat si s-a prãbusit. Umbra s-a fãcut nevãzutã în tarnã. Nastasia era în urmã cu felinarul si n-a vãzut decât arãtãri întunecoase si n-a auzit decât gemetele mocnite ale lui Enache. A strigat în disperare: «Sãriti, oameni buni, l-au omorât!» Era într-adevãr fãrã suflare, cu teasta sfãrâmatã din care gâlgâia sângele. . . Asa s-a stins acel falnic bãrbat. Bocetele Nastasiei nu l-au mai înviat. Despre ucigas nu s-a aflat nimic nici pânã în ziua de astãzi. Nici Cruceanu nu a mai fost vãzut prin sat ori prin locuri apropiate. Pãrcã a intrat si el în pãmânt. O fi fost el în noaptea aceea, o fi fost altcineva, Dumnezeu stie. . . Si asa a rãmas Nastasia fãrã românul ei, singurã si cu inima sfâsiatã. Si-a zãvorât portile si usile si n-a mai vrut sã se arate în lume. Rãpsitã a fost ea pânã acum, dar s-a închis în sine tot ca un semn de rãsculare împotriva acestei lumi pline de nedreptãti. Nu mã mai primea decât pe mine foarte rar. Plângea si blestema. Se vestejea vãzând cu ochii. Zadarnic am încercat s-o aduc pe calea cea bunã, nici n-a vrut sã audã îndãrãtnica. Gospodãria ei începu sã se pãrãgineascã. A trebuit sã vândã tot ca sã poatã plãti lucrarea pãmântului la care tinea ca la o fiintã dragã. Numai pentru cele câteva hectare de pãmânt mai trãia. Oare se închina lui Dumnezeu ori lui Satana? Gura satului a început sã nãscoceascã bãsniri pe seama ei. Cã au vãzut-o noaptea prin cimitir, înconjuratã de o puzderie de vârcolaci, cã în podul grajdului ei joacã tontoroiul, la miez de noapte, încornorati si tartorite. Cicã se întâlnea cu Enache, omul ei mort care se fãcuse moroi. Strigoii eram în mintea închipuitilor, n-avea ce cãuta Enache si încã în haitã, cã a fost om la locul lui si îngropat crestineste. Nastasia, cu toatã nãpasta ei, era cu mintea întreagã si mi-a spus cã sunt numai scorneli ale rãtãcitilor care credeau cã ei sunt în toate mintile. E drept, cã i s-a arãtat Maica Domnului cu pruncul în brate, i-am vãzut si eu chipul Preacuratei pe geamul cel mare de la casa Nastasiei. A mai fost aici, în sat, în câteva locuri, Prea Sfânta Nãscãtoare, cu lacrimi în ochi, dar a dispãrut repede si n-a glãsuit nimãnui. Cu Nastasia, asa spunea ea, a stat de vorbã, a mângâiat-o si a îmbãrbãtat-o. Si de atunci a prins sorã-mea puteri nemaivãzute. Te atingea cu mâna în locul unde simteai durere si durerea dispãrea ea si cum n-ar fi fost. Pe tatãl vostru l-a tãmãduit de pojar numaidecât; bunicului vostru i-a luat cu mâna vãtãmãtura, iar eu nici azi nu mai am ameteli. S-au nãpustit suferinzii la ea si pe cei mai multi i-a vindecat numai prin pipãire dumnezeiascã, îndepãrtând betesugul. Apoi n-a mai fost vãzutã Nastasia în lume, stãtea ascunsã ca o bufnitã zãvorâtã în casa ei. S-a întâmplat însã cã, într-o bunã zi ea a iesit. Ca o vulturoaicã. Au venit strãini, de pe la regiune sau mai departe, si au zeberit cele douã mori care erau în sat: a lui Panaite Gherman si a lui Jugãnaru. Prima datã au sechestrat moara lui Gherman, nu ne-am învolburat prea tare. Numai ea, Nastasia, le-a iesit în cale si i-a afurisit cum i-a venit la gurã. Vedeti, ea nu avea putere sã facã rãu, sã-i prãpãdeascã pe acei nemernici. Am zis atunci cã ne lasã cealaltã moarã, a lui Jugãnaru. Dar bezmeticii au poprit-o si pe aceea. Nastasia, de data asta, s-a repezit cu mare gâlceavã pe drum, a strigat sãtenii sã punã mâna pe par si sã-i alunge pe prãdãtorii la drumul mare. A pãtruns în curtea morii si a tãbãrât asupra tâlharilor cu blesteme si cu o cruce mare de argint ridicatã deasupra capului. Atunci a sãrit tot satul, cu ciomege, cu furci, cu topoare, cu sape, cu ce le-a cãzut în mâini; au spart geamul masinilor si era sã-i prãpãdeascã si pe ticãlosii de hoti, dacã n-ar fi strigat Nastasia cã moartea de om nu-i pe voia Domnului. Era mai ceva ca în timpul rãzboiului. În frunte, Nastasia. Rãzmerita a tinut douã zile si douã nopti. Lumea, duium în fata morii, în curte si în moarã. Nu s-au putut tine acei furi, mãcar cã aveau arme si au fugit mai pe urmã mâncând pãmântul. Sãtenii au pus mâna pe moarã si au jurat sã nu-i mai dea drumul cât i-o mai tine Dumnezeu în viatã. Nastasia nu s-a miscat de acolo, împreunã cu alti câtiva oameni, pânã n-au venit jandarmi cu camioane, i-au luat pe sus si i-au dus la regiune. . . Zice-se cã au fost iscodiri la sâmge, cu batjocurã, cu însângerãri, cu foame si cu sete. . . Abia dupã o sãptãmânã le-a dat drumul acasã, cu amenintarea cã vor putrezi în puscãrie dacã nu-si vãd de treabã. Cã legea-i lege, nu-i tocmealã si legea asta nouã e pentru oamenii sãraci. . . S-au întors acasã pe jos, hãmesiti, dosãditi si cãtrãniti. Au scãpat usor fatã de ce avea sã se întâmple mai târziu. . .>
Bunica ofteazã din nou si din nou îsi potoleste setea. . . Zãbava ei ni se pare fãrã sfârsit. Oare ce s-a întâmplat mai târziu?
„Gospodãria Nastasiei era vraiste. Nici prin cap nu-i trecea sã se mãrite, desi s-au gãsit destui s-o vrea de nevastã. Nimeni nu mai credea acum cã ograda si casa ei sunt lãcasul lui Scaraotchi si a liotei sale de ducã-se-pe-pustiu. Acum era numai un loc închis si sfânt. S-a vãzut noaptea cum pogoarã din aer Maica Domnului, ca o dârã de luminã, cum îngerii o însoteau fâlfâind din aripi ca o boare si mlãdiind cântãri ceresti. Au proteguit-o si au povãtuit-o puterile preaînalte numai pânã la o vreme. Când au venit cu colectivizarea, nimeni, nici din împãrãtia Cerului, nici din aceea a Iadului nu ne-au ajutat, pe ea si pe noi cestilalti. Au venit ca o vântãraie si prãpãd au fãcut. Pe Nastasia au legat-o cobzã, i-au prins mâna si i-au pus degetul ca iscãliturã pe cererea de înscris în colhoz. I-au luat si ei tot, pãmântul si putinul ce-i mai rãimãsese: o cãrutã veche, calul si vaca. . . A zis atunci Nastasia cã dreptate tot pe pãmânt îsi face omul, cu mâna lui si cu ajutorul celorlalti; cã rãul nu poate fi mai tare decât binele. Nu trebuie stat cu bratele încrucisate. . . Dar cum sã înceapã? Mai întâi, prin întelegere, s-a gândit ea. Si într-o bunã zi - bunã sã nu mai fie - a plecat la Bucuresti, sã se plângã la cei mai mari. O fi fost gândul ei? I-a soptit cineva? Oricine ar fi fost, tot rãu s-a terminat. Înseamnã cã rãul a ajuns stãpân, mai tare decât binele care, pe semne, s-a sters de pe fata pãmântului… Trei zile si trei nopti a stat Nastasia în capitalã si s-a întors cum s-a dus. Mi-a povestit cum au tinut-o gardienii la poarta mare de fier si n-a fost chip sã o întâlneascã pe Ana Pauker. Ei voia sã i se jeluiascã de silniciile care se fac în satul nostru. Si-a zis cã o femeie va asculta si va întelege mai lesne jalea unei femei si jalea altora. Pãzitorii au dus-o cu vorba: sã vinã mâine, cã tovarãsa e plecatã în altã parte, sã vinã poimâine, cã tovarãsa n-a venit încã, sã vinã rãspoimâine, cã tovarãsa s-a întors, dar a plecat din nou. Cel mai bine, au sfãtuit-o aceia, e sã se întoarcã acasã si sã stea cuminte. O vãd femeie în toatã firea si nu-i bine sã se ia de piept cu cârmuirea, cãci socoteala cu colhozul e politichia lor de bazã pentru pricopseala tãranului român. . .
Dar Nastasia nu voia sã priceapã politichia asta, o socotea o nedreptate si nu întelegea sã o lase biruitoare. . . Si asa s-a pornit sã rãscoale din nou satul. Si din nou s-au ridicat florondorenii, ei, oamenii cei atât de blajini din firea lor. . . Era zi de Sântilie, si noi, în loc sã ne ducem la slujbã la bisericã, am nãvãlit, cu mic, cu mare, la primãrie, care era în casa lui Necula. Acolo erau cererile noastre smulse cu samavolnicie. Cãpetenie, de bunã seamã, se pusese Nastasia. Era si Sântilie, carele au dat fulgere, tunete si ploaie mare. Acum am înteles noi cã, totusi, Nastasia se avea bine cu puterile ceresti. Si ne-am fãcut cruce si-am spus rugãciuni si-au strigat oamenii sã ne dea cererile înapoi, cu care ne luaserã bucatica de pãmânt si vãcutele din ogradã. Unii mai scârbiti si mai mâniosi au spart usile, geamurile, au dãrâmat dulapurile, birourile, au scos vrafurile de hârtii, le-au rupt bucãtele si le-au aruncat pe apa care curgea gârlã prin santuri si pe drum. Unii si mai turbati au vrut sã toarne gaz, sã dea foc la primãrie, dar au fost opriti la timp de oameni cu scaun la cap. Chiar asa: ce rost avea sã-i dea foc primãriei? Strigau tovarãsii Nistor si Topoleanu, lucrãtori la primãrie, care n-aveau nici o vinã în treaba asta: «Stati, oameni buni, linistiti-vã, gata cu colectivul, ce-aveti cu casa lui mos Ion Necula»?!» Eu am dus-o pe Nastasia acasã, cã nu voia sã plece. Spunea cã oamenii trebuie sã rãmânã locului si sã punã stãpânire pe primãrie: «Vor veni jandarmii si noi trebuie sã fim aici, sã nu-i lãsãm sã-si facã mendrele!», tipa ea ca din goarnã. . .
Asa a si fost. Au venit jandarmii cu dube si i-au ridicat pe capii rãzmeritei. În primul rând, pe Nastasia. I-au dus, i-au judecat dupã legea lor si i-au pus la poprealã. Mare jelanie a mai fost în satul nostru. Ne-au înscris din nou, cu anasâna în colhoz, si au pus oameni înarmati sã ne pãzeascã. Dupã un an de zile, s-au întors toti puscãriasii la casele lor. . . Numai biata Nastasia nu s-a mai întors decât pe nãsãlie. Ne-au spus, când ne-am dus sã-i luãm trupul neînsufletit, cã a murit de inimã. A încetat, asa, sã-i mai batã si dusã a fost pentru totdeauna. A luat-o Dumnezeu acolo sus, la El, s-o aibã în pazã vesnicã. . . Trupul ei cel de pãmânt i l-am îngropat în cimitirul satului. A fost plângere mare. . . Multã vreme li se nãzãrea unora ba cã au vãzut-o în ograda ei, ba cã într-o noapte cu lunã plinã trecea prin fata fostei primãrii, ba cã, în bisericã, Fecioara Maria lãcrimeazã ori de câte ori femeile îi aprind Nastasiei câte o lumânare, duminica sau în celelalte zile de sãrbãtoare de peste an. . .>