Vasile Ioan CIUTACU

De-atâta depãrtare

Moto
„Mamã, tu ai fost odat’ mormântul meu”
Lucian Blaga

De-atâta depãrtare nu mai mor, mamã!..

Mi-e fiicã, uneori, cã si moartea a fugit de mine,
când din departe, îmi face niste semne ciudate
de parcã, nu-mi apartine. . .

Si mai încolo de ieri, mi-a tãiat drumul un prunc
ce zbura c-un zmeu
printr-un timp ce astãzi
încã-si mai agatã aripile de umãrul meu. . .

De-atâta depãrtare nu mai mor, mamã,
moartea a devenit mult mai bãtrânã decât tine
si tânãr de ea
mi se usucã privirea în urzicile lãptoase
ce-au crescut de la poartã pânã la sarpele casei
peste urmele tale
ca un blestem de care le-e fricã
si pietrelor sã nu le stea în cale,
când le-auzi cum crapã
de-atât netimp,
de-atât pustiu pe sub pleoapã. . .

Sunt atât de departe, mamã, încat aici
nici vântul nu bate,
nici apa nu spalã,
nici focul nu arde,
nici zborul pasãre n-are,
doar mâinile mele
tin în ele
vârsta, un contur de lumânare. . .

. . .Si numãr orele, noapte de noapte
din memoria cocosilor din sat,
de trei ori strigate. . .

De-atâta depãrtare nu mai mor, mamã,
si uneori, vorbele tale le scriu
ca pe cele sfinte
Si parcã si-atunci mi-e fricã
sã nu-mi arate obrazul,
sã nu le-apese timpul
si de-abia strãmosii strãmosilor tãi
sã-si aducã de ele
aminte. . .

De-atâta depãrtare parcã sunt
ultimul om rãmas pe pãmânt
ce nu te cunoaste decât pe tine
în privirea sa,
Mamã,
ce mi-ai fost mormânt cândva!. . .

Ploaia, arsita noastrã

Astept sã vinã
zilele-mbrãcate-n cãmãsi
cu bumbii de aur
si pe care sânii stelelor, auzi, cum le pocnesc
ca sa dea piept cu lumea asta
unde toate-s pe din-douã
în afara poetului
- asemeni inorogului -
ce n-are loc decât într-o singurãtate
de care nimeni nu-si mai aduce aminte
într-un pomelnic al mortilor. . .

*
* *
Si tot acum,
astept scrisoarea de dragoste
pe care n-ai mai trimis-o
dupã ce-ai vãzut
cum se trec pe curat,
pe-o pagina de cer
si-n oglinda fântânii din sat,
cocoarele. . .

*
* *
Astept sã vinã
în scorbura inimii,
hârsita de îngeri si demoni,
un pumn de luminã
si care, desfãcându-se în formã de stea
s-alunge întunericul
ce se-nfãsoarã
ca un sarpe pe glezna mea. . .

*
* *
Dar mai ales,
astept sã aud în palma-ti albastrã
cum atipesc semintele
deasupra pãmântului
cu ochii-ti frânghie în jurul unui bãrbat
ce se confunda adesea
cu câmpia aceasta. . .

. . .Si tu,
tu,
le plimbi apoi, pe un drum
care nu înseamnã nimic
în afara întâlnirii amândurora
într-o ploaie de iunie
rostitã de ochiul mamei
peste arsita noastrã. . .