Seria a patra, editatã de Cercul literar «Geo Bogza» si Fundatia «Hasdeu»
Alberto MANGUEL
«O bibliotecã este un autoportret»Jurnalul unui cititor se numeste noua carte a scriitorului canadian de origine argentinianã stabilit de câtiva ani într-un mic sat din Franta. Este si autorul unei Istorii a lecturii, dupã ce trãise una dintre cele mai fascinante experiente, ca lector al unui orb celebru - Jorge Luis Borges, <cel mai important cititor al epocii noastre>. Eseist, romancier, critic literar, eminent poliglot (scrie în englezã, dar vorbeste fluent germana, spaniola, franceza. . .) aduce, cu aceastã surprinzãtoare carte, un fel de carnet intim în care si-a consemnat impresiile asupra vietii cotidiene si recitirii a doisprezece clasici ai literaturii, timp de un an. Autori care l-au marcat în trecut: Adolfo Bioy Casares, H. G. Wells, Rudyard Kipling, Chateaubriand, Conan Doyle, Goethe, Kenneth Grahame, Cervantes, Dino Buzzati, Sei Shônagon, Margaret Atwood si Machado de Assis si pe care-i pune în rezonantã cu actualitatea anilor 2002-2003. Fragmentele pe care le publicãm în continuare au fost extrase dintr-un dialog al lui Alberto Manguel cu Francois Busnel, din noiembrie 2004. Intertitlurile apartin redactiei.
Adevãrata tarã a unui cititor e aceea a scriitorilor cãrora le citeste cãrtile
Cum se poate explica aceastã evidentã celor care se îndoiesc sau care o ignorã: lectura este o plãcere?
AM - Cititorul nu are nici o tarã. Lui Seneca îi apartine cutuma de a spune despre biblioteca sa vizitatorilor cã fiecare are dreptul de a-si alege predecesorii dintre Homer, Sofocle, Platon sau oricare alt scriitor: adevãrata tarã a unui cititor e, de fapt, aceea a scriitorilor cãrora le citeste cãrtile. Pentru mine, care sunt nãscut în Argentina, Proust si Stevenson nu sunt strãini. Ei fac parte din familia mea. Sunt rãdãcinile mele si prietenii mei. Lectura e cel mai bun mijloc de a accede la un Altundeva unde putem fi fericiti. Într-adevãr, ne petrecem timpul crezând despre cotidian, politicã, economie, religie cã sunt realitãti care ne definesc. Dar e o amãgire! Singura realitate veritabilã, aceea cãreia i se pot atinge rãdãcinile, este cea descoperitã în cãrti. Citind, acostãm la tãrmurile unui Altundeva, adicã ale unei tãri pe care nu o cunoastem încã. Si totusi, descoperind aceastã tarã, stim cã nu vom face decât sã revenim, de fapt, la un loc pe care îl cunoastem, dar unde nu ne-am întors niciodatã. Aceastã redescoperire a ceea ce n-am cunoscut e inima plãcerii lecturii. As adãuga cã, atunci când citim, suntem singuri. Dar lumea întreagã intrã în paginã si putem atunci sã participãm la ceea ce am citit.
Cum s-a nãscut acest atât de straniu Jurnal al unui cititor, în care recititi, timp de un an, în ritmul de unul pe lunã, doisprezece mari clasici ai literaturii?
AM - Voiam sã arãt ceea ce se întâmplã când citim. E o modalitate, dacã vreti, de a-mi deschide mintea, de face o micã fereastrã si de arãta cã momentul lecturii nu este un moment închis, izolat, ci, din contrã, mereu deschis asupra lumii.
Ce vreti sã spuneti? Ce se întâmplã când citim?
AM - Orice text e comentat pe mãsurã ce e citit. Îl comentãm pornind de la ceea ce se întâmplã în jurul nostru si în lume: vizita unui prieten, o noutate auzitã la stiri, întrebarea unui copil, prezenta unui animal, o schimbare în grãdinã, toate acestea intrã în lucrarea pe care o citim si joacã un rol determinant. Asta aratã în ce fel lectura, act solitar, e, în acelasi timp, singura activitate cu adevãrat interactivã. Azi, se pretinde cã ordinatorul propune aceastã interactivitate. Dar e fals! Atunci când utilizati un ordinator, nu puteti comunica decât conform cu ceea ce este programat. Si când faceti asta, trebuie sã urmati o ordine datã. Lectura, din contrã, e total liberã. Existã, în actul de a citi, o anarhie totalã si salvatoare. E ceea ce încerc sã arãt în acest jurnal, care acoperã anul 2002-2003 si în care am ales, lãsându-mã în voia hazardului, câte o carte care sã mã ghideze în fiecare lunã.
Adevãratul cititor e un anarhist prin natura sa
Ce înseamnã aceastã <anarhie> pe care o revendicati pentru cititor?
AM - Sã fim cinstiti: numai nebunii si profesorii de literaturã citesc în ordine. Citesc în ordine cronologicã, sau dupã nationalitate ori toatã opera unui scriitor în acelasi timp, interzicându-si sã treacã la altul înainte de a termina. Dar adevãratul cititor e un anarhist prin natura sa. El se lasã tentat de un titlu, de o copertã, trece de la un text la altul. Nu are nici o obligatie, nici mãcar aceea de a termina cartea pe care tocmai o citeste. [. . .] Acest eclectism oferã o libertate fãrã limite. Lectura este exercitiul libertãtii absolute.
Dar scrieti cã lectura implicã anumite obligatii pentru ca plãcerea sã fie totalã. Care sunt acestea?
AM - Aceste obligatii existã, într-adevãr. E paradoxul lecturii - ceea ce face ca acela care citeste sã nu se cufunde în anarhismul absolut. Mai întâi, mi se pare fundamental, când se citeste, sã fie lãsatã opera sã se deschidã asupra lumii.
Concret, ce înseamnã asta?
AM - Cã fiecare lecturã se manifestã pentru cã suntem vii si nu uitãm lumea înconjurãtoare. De exemplu, în septembrie 2001, tocmai citeam Chateaubriand, când fiica mea, care trãieste la Ottawa, îmi telefoneazã ca sã-mi spunã ce se întâmplase la New York. Eram în 11 septembrie. Eu n-am televizor. Fiica mea plângea. M-am afundat din nou în lectura lui Chateaubriand si stiti ce am descoperit? Am descoperit cã Chateaubriand îmi vorbea. Într-adevãr, e foarte exact ceea ce face când explicã, în Memorii de dincolo de mormânt, de ce n-a vrut sã se alãture Revolutiei franceze atunci când a vãzut primul cap într-o sulitã însângeratã: <Niciodatã, scrie el, asasinatul nu va fi în ochii mei un obiect al admiratiei si un argument al libertãtii. Nu cunosc nimic mai josnic, mai respingãtor, mai las, mai limitat decât un terorist.> Chateaubriand, om al secolului al XVIII-lea, vorbeste, deci, omului din secolul al XXI-lea. Emite o judecatã despre ceea ce ne încearcã pe noi, în chiar momentul încercãrii. Cum? Gratie lecturii. În aceste pagini, Chateaubriand defineste, pentru prima datã în istorie, cuvântul <terorist>. Desigur, sensul era usor diferit, pentru cã el îl folosea referindu-se la Teroarea Revolutiei franceze, dar nu este deloc departe de cel pe care l-au dat, astãzi, responsabilii Al Qaeda. [. . .]
Cititorul are puterea de a reconstrui o carte, adicã de a decide ce este o carte
O bibliotecã e comparabilã cu un labirint?
AM - E o idee frumoasã, dar, în ceea ce mã priveste, o recuz. Am mai mult de treizeci de mii de cãrti. Îmi e, deci, dificil sã gãsesc ceva fãrã o anumitã logicã. O logicã ce n-ar conveni, fãrã îndoialã, altor cititori. Îmi aranjez cãrtile dupã limbã: existã, asadar, o sectiune francezã, englezã, germanã, italianã, rusã, spaniolã. . . Si în aceste sectiuni, în ordinea alfabeticã a autorilor, indiferent de gen. Dar am si câteva sectiuni tematice, refritoare la Evul Mediu, corp, legenda lui Faust, literatura politistã. . . E miscare multã de la un raft la altul. Uneori, mã pierd. Biblioteca e, asadar, un labirint pentru un vizitator, dar nu trebuie sã fie pentru tine. O bibliotecã este reflexia felului tãu de gândire; e un autoportret. [. . .]
Marginile cãrtilor joacã un rol pentru a discerne asupra personalitãtii cititorului?
AM - Marginile sunt locuri de conversatie cu cartea. Prin aceste margini antamãm dialogul cu cartea. Chiar dacã, mai târziu, suntem incapabili de a ne reciti sau a recunoaste ceea ce am scris altãdatã pe aceste margini. Rãmâne pentru totdeauna urma acestei conversatii, acestui dialog tãcut cu cartea cititã. Marginile permit reprezentarea fizicã a acestei superbe expresii care este <dialogul cu mortii>. Nu se dialogheazã numai cu scriitorul, ci, de asemenea, cu toti cititorii care au tinut acea carte în mânã. Astfel, atunci când deschid exemplarul meu din Kim, de Rudyard Kipling, aud nu numai vocea lui Kipling, ci si pe aceea a lui Gide, a lui Borges, a lui Graham Green.
Cum explicati cã o carte ne impresioneazã?
AM - Cum se poate explica de ce ne impresioneazã ceva din aceastã lume? De ce un pasaj sau o persoanã ne tulburã? Borges rãspunde acestei întrebãri zicând cã ceea ce ne impresioneazã e iminenta unei revelatii care nu are loc. Îmi place mult aceastã definitie. Citind o carte, am totdeauna sentimentul a ceva ce urmeazã a fi spus, un lucru care nu poate fi tradus în cuvintele folosite de scriitor (oricât de genial ar fi). E ceea ce plaseazã cititorul la pândã, în acea stare atât de excitantã de tensiune. Ceea ce este spus într-o carte este comentat de cartea însãsi si poate sã ne scape. Si dacã retinem, o facem mereu cu cuvintele folosite de scriitor si citite de cititor. Iatã singura explicatie valabilã ce se poate da acestui moment magic si minunat în care urme de cernealã pe o paginã, subit, ne transformã, fac din noi ceva ce nu stiam cã am putea deveni.
De ce alegerea recitirii unei cãrti mai degrabã decât descoperirea uneia noi?
AM - O lecturã nouã e ca o întâlnire nouã: trebuie fãcute prezentãrile. Aceasta presupune o explicatie, o ucenicie la altul (cu privire la carte). În revansã, atunci când prezentãrile sunt fãcute, atunci când vremea surprizei a trecut, se poate merge mult mai departe. A descoperi o nouã carte e pasionant. Dar a reciti o carte pe care o cunosti - si, deci, o iubesti - este o experientã si mai pasionantã. Se reintrã într-o asemenea carte zicând: <Stiu drumul, dar as putea chiar descoperi alte lucruri, avea alte întâlniri înãuntrul celor pe care deja le-am avut.> [. . .]
Ce înseamnã <a merita> întâlnirea cu o carte?
AM - O carte este posibilitatea a ceva. În ea însãsi, o carte nu e nimic mai mult. Dar ea are posibilitatea de a deveni ceva în ochii, mintea sau sentimentele cititorului ei. Dar a fi un astfel de cititor nu-i este dat oricui. Lectura este o activitate elitistã, iatã! Suntem foarte putini cititori în lume si aceastã comunitate comportã ea însãsi putini mari cititori. Singurul avantaj e cã aceastã comunitate e singura care, fiind în acelasi timp elitistã, permite tuturor sã aibã acces la ea.
În vremea noastrã nu se mai crede în bucuria dificultãtii
Pãreti resemnat cu acest elitism accesibil.
AM - Iatã, da. Dar as prefera, bineînteles, ca lectura sã fie mai rãspânditã. Se poate regreta acest elitism de fapt. Dar trebuie sã fim constienti cã a deveni cititor nu e usor. E nevoie de un antrenament si natura umanã nu se dã în vânt dupã efort. . . A citi nu e o activitate atât de facilã ca aceea de a juca un joc video sau a privi la televizor. A citi necesitã exercitiul gândirii, vointa de a trece dincolo de aparente, de a intra din ce în ce mai profund în text, de a merge dincolo de ceea ce pare a fi spus pe suprafata paginii. . . Toate acestea reprezintã un efort real. Or, în vremea noastrã nu se mai crede în bucuria dificultãtii: dorim ca totul sã fie mai rapid si mai usor.
Cum poate fi depãsitã aceastã problemã?
AM - Reamintind mai întâi cã lectura oferã plãcere. Ne gândim adesea cã plãcerea e oferitã de divertismente, pe când plãcerea cea mai înaltã se gãseste în aprofundarea si, paradoxal, în gândirea dificilã. E o mare plãcere - cea mai mare: o bucurie enormã - sã începi un dialog cu unul precum Kipling, care te lasã sã crezi în cea mai mare parte a timpului cã esti mai inteligent ca el.
Cititorul întâlneste mereu scriitorul?
AM - Da, în felul sãu. Borges spune cã diferenta între un scriitor si un cititor e cã scriitorul scrie ceea ce poate, pe când cititorul citeste ceea ce vrea. Între aceastã <putintã> si aceastã <vointã> existã o diferentã enormã. A fi scriitor înseamnã sã lasi o urmã; a fi cititor înseamnã un mod de viatã. A citi e ceea ce ne defineste ca fiinte umane. Venim pe lume ca animale, dar animale care, prin lecturã, pot descifra lumea în care trãiesc. Existã un limbaj al operei [scrise] în tot ceea ce ne înconjoarã - lumea, natura, figurile celorlalti, peisajul. . . Iatã de ce trebuie învãtat cititul. As putea trece peste scris, dar niciodatã peste citit. [. . .]
Kipling iubea cititorii, dar îi displãceau criticii literari, acesti <cititori profesionisti>. [. . .] Cum se conciliazã literatura si critica?
AM – Orice cititor e critic. Dar atunci când devii cititor prin profesiune, lasi deoparte, în cele mai multe cazuri, plãcerea. Existã exceptii notabile, desigur: cititorul care criticã fãrã a uita plãcerea n-a pierdut totul, mi se pare. Lui Kipling îi displãcea batalionul de teoreticieni care îi analiza si decortica opera. A citi nu înseamnã obligatoriu sã teoretizezi despre ceea ce ai citit. Existã prea multi oameni, astãzi, care scriu despre literaturã fãrã a iubi literatura, ca niste fierari care prelucreazã fierul fãrã a-l iubi. Sfântului Toma [d’Aquino] îi apartine inventia numitã de critici <intentia autorului>: pentru a putea dezbate dacã autorul are sau nu o intentie proprie. Dar este întotdeauna o minciunã. Când a fost întrebat ce a vrut sã spunã atunci când a scris <Doi leoparzi, sub un copac, într-o zi de varã>, T. S. Eliot a rãspuns: <Cu aceastã imagine am vrut sã spun: doi leoparzi, sub un copac, într-o zi de varã.> Iatã tot ceea ce autorul poate spune. Din contrã, mi se pare necesar la criticii literari sã se lase ghidati de plãcere si nu de dorinta de a strãluci printr-o teorie oarecare.
Adicã o criticã solarã mai degrabã decât scolarã?
AM - Da, exact. Faceti sã strãbatã entuziasmul vostru si îmi voi dori sã citesc acea carte despre care îmi vorbiti. Dar dacã îmi cereti sã citesc o carte ca exemplu al teoriilor voastre, cinstit, n-o voi deschide.
Prezentare si traducere de Florin SCARLAT
