Paul Zarifopol (30 nov. 1874 - 1 mai 1934)
Un erudit, un gânditor si un artist

C. Trandafir

La 130 de ani de la nasterea lui Paul Zarifopol (n. 30 noiembrie 1874), s-ar cuveni acordatã o atentie specialã acestui cãrturar de exceptie al culturii noastre, mai ales cã s-a aflat mai întotdeauna în conul de umbrã al injustitiilor critice. Personalitãtile paradoxale din categoria cãrora face parte eseistul, filologul si teoreticianul literar sunt, de regulã, primite cu suspiciune si adversitate, dar si cu amenitate dusã pânã la aplauze. Reactia din urmã apartine unor oameni de mare agerime a mintii în stare de recunoastere a valorilor. Trecem peste ostilitãtile multimii ignare si retinem numai câteva nume si elogii mult mai grãitoare. Marele sãu prieten, I. L. Caragiale, îi aprecia inteligenta si talentul, adânca pricepere a artei, marea putere de analizã, <educatiunea intelectualã>, precum si <acele, si mai rare, calitãti ce nu se pot cãpãta, ci se posedã, calitãti ale spiritului de elitã si ale talentului: dragostea caldã de artã si entuziasmul de frumos, fãrã posibilã amãgire si pornire a lor>; <În domnul Zarifopol s-au întâlnit trei personaje care de obicei se evitã: un erudit, un gânditor si un artist. Eruditul stã în umbrã si pune cu discretie o stiintã de prim ordin la îndemâna gânditorului, cãruia artistul îi împrumutã «straiul de purpurã si aur»>. (G. Ibrãileanu); <D-sa e o figurã autenticã de intelectual într-o tarã care nu cunoaste o asemenea spetã.> (Mihai Ralea); <Paul Zarifopol nu are antecedente în literaturã si unicitatea lui, în orice fel de scriere literarã ar fi orânduitã, a consacrat expresia superlativã de individualitate si manifestare la care poate sã ambitioneze corectitudinea artisticã a unui literat> (T. Arghezi); <Un critic cu pasiunea îndeletnicirii lui e obligat sã recunoascã în Paul Zarifopol una dintre cele mai frumoase, mai exacte si mai juste realizãri ale spiritului critic însusi> (M. Sebastian); “D-l Paul Zarifopol este nu numai un scriitor dintre cei mai inteligenti, dar si unul constient de aceastã calitate si cu drept cuvânt mândru> (T. Vianu); <Paul Zarifopol, fãrã nici o exagerare, ajunsese un om perfect. Poate singurul cap perfect al generatiei sale. Gust sigur, gând clar, dialecticã precisã> (Mircea Eliade). Pompiliu Constantinescu vorbeste de un <spirit divers cultivat, intelectual lucid si temperament individualist>, G. Cãlinescu îi apreciazã <ascutimea si eruditia>, <cultura neasemuitã>, Al. Rosetti îl numeste <savant> si aminteste, nici mai mult, nici mai putin, de <geniul sãu>, Serban Cioculescu desluseste mintea <de o mobilitate extraordinarã> si <inteligenta diabolicã> etc. etc.
Murind la nici saizeci de ani, în 1934, aproape cã a iesit din atentia publicã. Abia în 1963, G. Cãlinescu lanseazã îndemnul de a se face <o cercetare atentã si respectuoasã> a contributiei lui Zarifopol. Au rãspuns Eugen Simion si Rodica Florea. În 1971, Al. Sãndulescu realizeazã o editie selectivã, în douã volume, cu multe crosete.
În 1974, la centenarul nasterii lui Zarifopol, când <mica revolutie culturalã> a lui Ceausescu îsi arãta coltii, încercând sã instaureze un nou proletcultism asortat cu un grotesc cult al personalitãtii, m-am hotãrât sã scriu un eseu monografic despre acest scriitor remarcabil. La Biblioteca Academiei Române, am avut prilejul sã cunosc si o altã fatã a personalitãtii sale, aceea de publicist politic, nici de dreapta, nici de stânga, ci numai inteligent. Calul de bãtaie al publicistului politic este dictatura de orice fel. În cartea pe care am scris-o, nici vorbã sã fac referiri la samavolniciile totalitarismului comunist din Rusia bolsevicã, pe care vigilentul observator le dãdea în <vileagul lumii>. Am fost nevoit sã eludez acest aspect. Textele copiate, câte am putut si fragmentar, au rãmas în <arhiva> mea secretã, publicând partial dupã 1990. Câteva au constituit materia primã pentru unele comentarii. Aici n-am sã spun decât cã, din punctul de vedere al lui Zarifopol, marxismul nu numai cã a dus al instrumentarea unui nemaivãzut despotism, ci, în multe privinte, este si <amuzant>. Iatã, marxistii au decis, de pildã, cã geometria e ideea burghezã de spatiu, cã filosofia e o mascã a aceleiasi burghezii împotriva proletariatului: <Rusul Lenin dã de-a dreptul: filosofilor el le zice dusmani>. Si doar era si el <filosof>, dupã cum se stie: <Un prieten al lui Lenin ar fi spus cã marele dictator a învãtat toatã filosofia burghezã în sase sãptãmâni. Socotind rezultatul, putem zice cã timpul acesta n-a fost prea scurt; ca filosof, Lenin avea vârsta aceasta.>
Si revolutionarul Chuliaticov, ca toti tovarãsii lui, era convins cã filosofia era o armã împotriva clasei muncitoare. Zarifopol l-a cunoscut pe Plehanov <când era Mare Maistru al marxismului rusesc>, pe care l-a supãrat pentru cã subtilul nostru intelectual nu credea în Haeckel, dar îl pretuia pe Kant: <Vorba celebrã, si aparent paradoxalã, cã «intelectualul dicteazã naturii legile lui» îl exaspera pe marxistul rus ca o injurie personalã>. Pentru muncitori, revolutionarii au compus brosurele în care ideea de bazã era câstigarea puterii prin violentã - <si acestia au fãcut bolsevismul>.
Intoleranta este încã un semn distinctiv al politicii unde existã raporturi de putere, deci de vointã, când argumentele logice si imperativul libertãtii cad sub ghilotina nonsensului. Fundamentul puterii, crede Zarifopol în ton cu Flaubert, este, în esentã, irational. Inteligenta nu are ce cãuta între apucãturile dictatoriale. La un moment dat, însã, politicul simte cã e necesar sã atragã de partea lui, în pozitie subordonatã, pe intelectuali, oameni de stiintã si de artã, si simuleazã o tolerantã cu suspiciunea de rigoare. Zarifopol bagã de seamã faptul acesta, pe deplin, cu ocazia organizãrii unei serbãri neasteptat de fastuoase, la Leningrad, la împlinirea a douã secole de la înfiintarea Academiei rusesti…
Iatã, în continuare, comentariul acestui fapt de cãtre Zarifopol, sub titlul Muncitorii decorativi, în Adevãrul literar si artistic, nr. 259, 22 nov. 1925. (C. T.)

Muncitorii decorativi

«Confort de ultima perfectie americanã: oteluri cu postã, telegraf, librãrie, bilete de tren, bancã - lachei în livrea, flori si cristal pe mese - companii de onoare salutând cu elegantã prusianã, bustul lui Petru cel Mare, înfipt într-un boschet de lauri. Anunturi transparente cheamã “Unirea muncii cu stiinta>. . . <lucrãtorii si tãranii salutã stiinta>. . .
Toate astea se puteau vedea în septembrie trecut la Leningrad. Ocazia pentru asemenea dezvoltare de confort desãvârsit si iresponsabil <bon ton>: Academia ruseascã serba douã sute de ani de la înfiintare. . . Cred cã sovietele, pentru întâia oarã permiteau sã se serbeze o institutie veche. Dar între toate elegantele revãrsate acolo, una mã impresioneazã mai mult decât toate: anuntul transparent pentru Unirea muncii cu stiinta e aici o gratiozitate plinã de înteles: <Unirea> muncii cu stiinta aratã, fãrã îndoialã, cã a fost pân-acum dezbinare între ele. În mintea celor care au redactat anuntul transparent, stiinta e un fel de ceva care se face fãrã muncã. Astfel, tãranii si lucrãtorii fac desigur acum o faptã mãrinimoasã: ei dau bunã-ziua stiintei ca unui egal, si o poftesc sã sazã alãturi de ei. Amabilitatea e mare si e bruscã: pân’ adineaori întorceau spatele, ori chiar îi arãtau pumnul.
Teribilul Zinoviev a vorbit despre <însemnãtatea stiintei pentru dezvoltarea omenirii>, - vechiu subiect de paradã a bãrbatilor de stat, indiferent de culoarea politicã, dupã cum se vede astãzi. Este asa un obiceiu, ca însemnãtatea stiintei sã fie confirmatã si blagoslovitã, la ocazii solemne, de cãtre bãrbatii politici. E asa ceva ca stampilarea valorilor de stat. Foarte însemnat lucru mi se pare cã toate acele gratiozitãti de ocazie n-au rãmas închise între peretii Academiei. În Moscova însãsi, cetãtenii Smidovici si Krassin au vorbit - oficial - despre <serbarea împãcãrii sovietelor cu inteligenta>, si despre <egala îndreptãtire a muncii intelectuale cu cea fizicã>. Si iarãsi placate cu <Unirea lucrãtorilor, a tãranilor si a stiintei>.
Inevitabil si magistral a adãogat cetãteanul Zinoviev: cã oamenii de stiintã trebuie sã se boteze toti cu vremea întru evanghelia marxistã de la Moscova. În sfârsit, ne întoarcem la idilã. . ., si cu ce pompã! E moment de solemnã bucurie. Nu fãrã oarecare jenã, dacã te gândesti ce imens scandal tragic, câtã ceartã si bãtaie, pentru ca sã ajungem la aceastã paradã a împãcãrii. Transparentele iluminate au reflexe de un irezistibil comic.
Oricum, cetãtenii Krassin, Smidovici si ceilalti supertovarãsi au permis sã se creadã cã si munca intelectualã e - muncã. Câtã vreme sublima ortodoxie comunistã era încã nestirbitã, singuri muncitorii manuali si cârmuitorii lor formau unica noblete. Acum, printr-o nouã si generoasã infidelitate fatã de dogmele salvatoare, sunt promovati si intelectualii la gradul de muncitori. E frumos, - constatam noi toti cei care n-avem nici tãria intransigentelor deopotrivã teribile si trecãtoare, nici usurinta gratioasã a piruetelor oportuniste. Dar cu toatã admiratia pentru serbarea academicã în republica muncitorilor, tãranilor si soldatilor, pentru luxul receptiilor oficiale si mimica diplomatic amabilã fatã cu fracurile, declaratiile si tot dichisul reactionar al delegatilor strãini, ne gândim cã poate nu va fi prea usor a face pe lucrãtori, tãrani si soldati sã ia seama, în sfârsit, cã munca intelectualã e muncã. Cu atât mai greu acum, dupã ce supertovarãsii, cei care cãlãtoresc în trenuri de lux si gustã sampania regilor, au prelucrat cu riguroasã istetime pe lucrãtori ca sã considere infam parazit pe oricine nu va tine în mânã un ciocan, o secure sau condeiul catehismelor si evangheliilor comuniste [. . .]
Era natural ca într-o revolutie care implicã o extremã negare a luxului, munca intelectualã sã fie, cu abilã intentie politicã, compromisã ca anexã luxoasã si bagaj reactionar. Mai ales cã stiinta implicã un mandarinism care, cum spun apostolii purei revolutii, perverteste adânc sentimentul egalitãtii umanitare. Dar, de necaz pe excesele stãpânirii uvriere, intelectualii sunt în primejdie sã fie nedrepti si sã uite lucruri însemnate care-i ating de-aproape. Politicianul e robul pãtimas al poftei de putere; în cazul cel mai nobil, cum se zice, e robul unei credinte simple si strict închise. El s-ar interesa de intelectuali numai când ei ar forma o masã de care sã atârne puterea de stat, si care ar avea ciomagul în mânã. Pânã atunci, comunistii ori din contra, politicianii care tin puterea, vor sacrifica totdeauna pe intelectuali si institutiile vietii intelectuale, clasele de la care vine puterea sigurantei generale si altor asezãminte imediat practice, pe care se întemeiazã efectiv Statui. [. . .]
E ciudat numai cã munca intelectualã are prestigiu decorativ, si acest prestigiu dureazã în chip surprinzãtor, cum s-a vãzut în parada din Leningrad, flori, cristal fin, iluminatie, lachei în livrea, bustul unui împãrat între dafini - tot acest decor luxos pentru stiintã numai, si în tara muncitorilor, tãranilor si soldatilor [. . .]