Cezar IVÃNESCU

«Nu cunosc cu adevãrat mari poeti care sã nu fie dublati de mari caractere, mari personalitãti, oameni care trãiesc pânã la capãt drama poporului lor.»

Noapte rece de noiembrie la Câmpina, unde tocmai s-a încheiat a sasea editie a Galelor APLER. Cezar Ivãnescu, mereu activ si deschis dialogului pe temele culturii, acceptã un dialog în aer liber, sub coroanele arborilor tineri din vechiul parc Istrati.

- Maestre Cezar Ivãnescu, sunteti în mijlocul, în miezul miscãrii literare românesti de câteva decenii. Cum o judecati acum, în toamna anului 2004?
- În toamna spre iarna anului 2004, cred, în pofida unora care, mã rog, diagnosticheazã un fel de crizã a literaturii române, cred, asadar, cã ea nu se aflã în crizã. În crizã se aflã, însã, întreaga existentã româneascã si de aceea si noi, scriitorii, avem foarte mari si foarte grave probleme. În schimb, putem spune cã acest organism care înseamnã lumea scriitorilor români este un organism viu si foarte puternic. Din nefericire, nu reusim sã comunicãm nici cu lumea româneascã din jurul nostru, nici cu cititorii nostri cum trebuie si de aceea, în mod firesc, punându-ne aceste probleme mari cu totii, am venit la aceste Gale APLER, aici, la Câmpina, ca sã gãsim niste cãi pragmatice si adecvate timpului în care trãim, pentru ca rodul muncii noastre, cartea, sã ajungã, pe de o parte, mai usor de la scriitor cãtre editor, sã-si gãseascã o cale, apoi, cãtre tipograf si, de acolo, cãtre difuzor, pentru finalitatea ei, stiutã de toti, publicul românesc, îndepãrtat de carte, din pãcate, în ultimii ani.

- La Congresul National de Poezie de la Botosani-Ipotesti s-a semnat un apel, un adevãrat manifest pentru poezia românã, care supravietuieste, suntem siguri, în orice conditii, dar trebuie, meritã adusã pe un loc mai în fatã, mai aproape de public. Sunteti unul dintre semnatarii acestui apel, ba chiar mai mult… În ce fel îi vedeti rezultatele în viitor?
- Mda. La primul Congresul National de Poezie desfãsurat la Botosani si Ipotesti, în aceastã toamnã, Congres al cãrui presedinte, împreunã cu profesorul Ion Pop de la Cluj, sunt, am luat niste decizii si ne-am gândit la niste cãi de atac pentru a scoate si poezia româneascã, cea care, nu-i un secret pentru nimeni, are cei mai numerosi reprezentanti în Uniunea Scriitorilor, de a o scoate dintr-un impas care tine de aceastã crizã socialã, dacã vreti, pe care o trãieste România la ora actualã. Dintr-o artã care avea o audientã extraordinarã pânã la cãderea dictaturii (pentru cã era o artã vie, o artã cu o mare deschidere cãtre publicul românesc; fãceam, se stie, sãli pline, înainte de ’89, la recitaluri de poezie), din nou s-a ajuns la crearea unei prãpãstii între creatori, scriitori de poezie si publicul receptor. De asemenea, am folosit si la Congresul National de Poezie sugestiile inteligente ale colegilor nostri si mai tineri, si mai în vârstã, pentru a face niste proiecte si a gãsi niste solutii pentru criza în care ne aflãm, crizã doar, cum am spus, de imagine si de comunicare; nu existã o crizã de creatie. Îmi pare rãu cã trebuie sã-i contrazic pe criticii români, care au desemnat, de la revolutie încoace, un fel de crizã a literaturii române. Nu literatura românã se aflã în crizã, societatea româneascã este în crizã si de aceea s-a creat aceastã distantã între valorile si creatorii de valori, pe de o parte, si publicul românesc, pe de altã parte.

- O crizã a receptãrii.
- Desigur, a receptãrii valorii. Se vede asta de sus pânã jos. De la faptul cã un nenorocit de analfabet manelist are, pe lângã bani, si o imagine de erou national aproape, e cunoscut de la copiii de pe stradã pânã la nu stiu ce personalitãti si savanti, iar un creator viu de poezie, de adevãratã limbã româneascã este complet necunoscut, ignorat, ba uneori si în dificultate de a se descurca cu existenta. Noi trecem printr-o crizã a valorilor, este adevãrat, dar nu a creatorilor de valori. Pentru cã, observãm ce se întâmplã, dacã nu vom reusi sã rezolvãm aceastã crizã socialã, România va fi pãrãsitã de valorile ei; nu doar de poeti, nu doar de scriitori, dar si de savanti, si de manageri, si de artisti, si de sportivi, si de tot ce vreti. Deci, trebuie sã ne gândim cum sã rezolvãm aceastã crizã socialã din România si cum sã facem ca o mare artã, care a supravietuit în mod eroic aproape cinci decenii sub comunism, poezia, aflatã acum într-o situatie disperatã, lipsitã de o receptare pe mãsura valorii ei, lipsitã de ecou în afara tãrii, sã-si recapete locul pe care îl meritã. Sunt foarte multi strãini - am, mã rog, minimul acesta avantaj cã mai vorbesc limbi strãine - care, în momentul în care ne cunosc cu adevãrat, îsi fac o impresie foarte bunã despre noi; dar când e sã treacã la consultarea unor antologii, a unor cãrti de poezie româneascã tradusã în strãinãtate, nu au aceste unelte în mânã.

- Ati spus, la un moment dat, „cincizeci de ani”. Creatia dvs. ocupã o bunã parte din a doua jumãtate a secolului trecut. Vreau sã vã întreb de care generatie, de care poeti vã simtiti apropiat ca si creator de literaturã?
- Da… As înlãtura termenul generatie propus. Generatiile astea sunt, de fapt, niste conventii pentru perceptia mai exactã a unor realitãti globale literare. Mã simt solidar cu ce? Cu o linie de poeti români, linia lirismului moldav – Conachi, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Bacovia, Magda Isanos, Nicolae Labis. Cred cã eu continuu aceastã linie pe care am numit-o „linia regalã a poeziei românesti”, „nobila falangã moldavã”. Asa… aceastã linie cred cã o continuu si cred cã o ilustrez, dovadã cã si critica literarã a consemnat acest lucru, chiar într-o perioadã în care poezia românã, literatura românã era acoperitã de autori gloriosi la acea vreme, Nichita Stãnescu, Marin Sorescu, cu o mare audientã, e adevãrat, dar si cu micile compromisuri fatã de regim, care le permiteau sã aibã aceastã glorie. Chiar în acea vreme au fost critici literari care m-au desemnat drept cea mai mare valoare poeticã a ultimei jumãtãti de veac douãzeci. Vreau sã spun cã mã simt solidar cu aceastã linie de maestri care m-au precedat si pe care m-am simtit obligat la rândul meu sã-i continuu prin opera mea. Si cu unii colegi de generatie, de generatie mai mult spiritualã decât biologicã. În generatia mea am avut si colegi mai tineri – Daniel Turcea, dar si colegi mai în vârstã – Leonid Dimov sau altii, m-am simtit solidar cu ei pentru cã toti am avut proiectul de a restaura o mare traditie, aceea a poeziei românesti; fie cã era pe linia aceasta moldavã pe care am desemnat-o, fie pe linie munteneascã, de la Cârlova la Nichita Stãnescu, fie pe linie ardeleneascã, de la Goga la Blaga, si la Cotrus, si la Ioan Alexandru. Dar toti am avut acest proiect de a restaura marea poezie româneascã, de a o repune în drepturile ei si, într-un fel, cum sã vã spun, ne-am simtit cu totii mai solidari cu maestrii nostri, care ne-au precedat si care ne-au format, poate, decât cu colegii nostri, cu contemporanii nostri biologici.

- Stiu cã, într-un fel, se poate spune cã vã place sã pariati. Din generatiile mai noi, dacã acceptati conventional termenul, generatiile din ultimul deceniu, pe care ati paria?
- Aici am sã vã spun un lucru. În general, s-a stiut si se stie cã, pe lângã opera mea, pe lângã scrisul meu, în literatura românã am un loc aparte si pentru alt lucru. Am lansat sau am ajutat sã fie lansati în literatura românã ori am impus cel putin cinci sute de autori tineri - poeti, critici literari, traducãtori si prozatori, chiar. Totdeauna am fost cunoscut si recunoscut ca un scriitor care am încurajat tinerele generatii si pe cei mai tineri decât mine. Cu generatia care a venit dupã anul 2000, desi as putea sã însir niste nume, pe unii i-am ajutat sã debuteze, am o rezervã, dacã vreti, strategicã în ceea ce o priveste. Mi se pare o generatie foarte labilã moral si o generatie pe cale de a se pierde, pentru cã nu are suficiente obstacole pe care sã le depãseascã si, în acest fel, sã se formeze ca generatie. Au un fel de libertate prea mare cu care nu stiu ce sã facã si, foarte repede, acesti tineri autori, unii publicând din timpul liceului cãrti de poezie, ceea ce noi nici nu visam când aveam vârsta lor, foarte repede ajung, dacã vreti, într-o relatie foarte vicioasã cu literatura. De la prima, a doua carte, vor totul, recunoastere, premii, femei, apartamente, masini si asa mai departe. Sunt foarte nemultumiti de toatã lumea, asa, un fel de revoltati fãrã busolã. Mã îndoiesc cã, la primul obstacol real pe care-l vor întâlni în viatã, vor reusi sã-l depãseascã. Am o rezervã foarte mare si am si spus-o, cu ani în urmã. Nu dispretuiti bogãtia de talente poetice care apar într-o anumitã perioadã, pentru cã în marile culturi europene s-au cunoscut si decenii, ba chiar si veacuri sterile. Sã luãm poezia spaniolã - a avut veacuri goale, pur si simplu, când n-a mai apãrut un mare poet. O asemenea mare culturã, o asemenea mare limbã, o asemenea mare poezie. Si pe noi ne poate astepta o secetã de-asta cumplitã, o dezabuzare, dacã vreti, o lipsã de credintã în poezie si o lipsã de aparitie de mari valori. Sunt multi tineri care promit, vorbitori de limbi strãine, buni cititori de poezie bunã. Dar problema pe care ne-o punem în continuare este asta, asa am fost învãtati: un mare talent trebuie dublat de un mare caracter, de o puternicã personalitate umanã, care sã stie sã rãspundã la toate provocãrile existentei. Nu cunosc cu adevãrat mari poeti care sã nu fie dublati de mari caractere, mari personalitãti, de oameni care trãiesc pânã la capãt drama poporului lor. Si sã notãm un lucru: de ce spun cã pun sub o suspiciune oarecare pe toti acesti tineri care au apãrut în ultima vreme, desi, cum am spus, pe multi dintre ei i-am ajutat si eu sã publice, i-am publicat chiar la editura Junimea? Nu stiu dacã poezia lor, mã rog, arta lor, care e foarte repede acceptatã – ei sunt într-un mediu prea permisiv, apoi la 19 ani, da, e bun, e foarte bun, si cu asta s-a terminat totul...

- Dacã arta lor va rezista în timp...
- Da. Pentru cã, în general, marile talente, marile valori se afirmã împotriva curentului, împotriva modelelor, chiar împotriva tuturor, as putea spune. Adicã, cei care cu adevãrat merg cu poezia pânã la capãt trebuie - ca sã-l citez pe marele Eugen Ionescu - trebuie, pe undeva, sã ducã un rãzboi împotriva tuturor. Sã-si urmeze doar calea lor. Pentru cã, pânã la urmã, înving. De asta spun cã am un gen de reticentã. Nu referitoare la cultura lor, nu la talentul lor, ci la forta lor umanã de a si le duce pânã la capãt. Pentru cã, stiti cum e? Talentul e, de fapt, o povarã imensã, care, dacã n-ai un schelet puternic, îti sfarmã oasele, te pulverizeazã. E un misterium tremendum acest talent, pe care poti sã nu reusesti sã-l duci pe umeri pânã la capãt.

- Vã multumesc.

A consemnat Florin DOCHIA