Seria a patra, editatã de Cercul literar «Geo Bogza» si Fundatia «Hasdeu»
Fondul si forma
Christian CRÃCIUN
M-a surprins sã citesc zilele acestea într-un document pur politic bine cunoscuta formulã <forme fãrã fond>. De altfel, ea a revenit în discutiile publice destul de intens (tot mai aplicat în studii culturale sau sociale din ultimii ani, vezi de pildã Ciprian Siulea <Retori, simulacre, imposturi>) ca o formulã capabilã sã sintetizeze o vastã problematicã a unei societãti aflate în tranzitie. De aceea cred cã nu stricã o recapitulare a problemei. Formula, impusã cum se stie de Titu Maiorescu, era menitã sã descrie fericit un întreg proces de modernizare institutionalã a tãrii. Perceptia fenomenului ca o inadecvare era, de altfel, extrem de rãspînditã în epocã, meritul lui Maiorescu fiind acela de a oferi o demonstratie impecabilã si o formulare memorabilã. Initial însã, exprimatã într-un context literar, formula a fost resimtitã si analizatã ca una preponderent sau exclusiv culturalã. Mai tîrziu, chiar în activitatea politicã a junimistilor si în spetã a lui Maiorescu, s-a vãzut cã ea poate avea o aplicatie mai largã, nu una exclusiv culturalã. Discursurile parlamentare ale lui Maiorescu sau Petre Carp sunt o dovadã. Nici Lovinescu, mai tîrziu, în capitala sa istorie a civilizatiei române moderne nu se va axa pe istoria literarã, dînd un studiu de largã aplicatie sociologicã. În perioada complicatã a receptãrii maioresciene de dupã 1944 (mai bine zis de dupã <reabilitarea> lui si reaparitia editiei din 1967 prefatatã de Paul Georgescu) în mod inevitabil accentul s-a pus pe formele literare. Acum, formula maiorescianã îsi retrãieste o nouã si acutã actualitate. Ea poate fi transpusã în urmãtoarea întrebare: cum modernizãm România? Maiorescu venea dupã cîteva decenii de modernizare galopantã, haoticã <de sus în jos>, cãreia încerca sã-i impunã o rationalitate. Nu o frînã, cum i s-a reprosat. Acuzatiile care i s-au adus în epocã si mai tîrziu au fost cã s-ar fi opus modernizãrii României. Citire evident superficialã si în contradictie inclusiv cu activitatea politicã a criticului. Este suficient sã urmãrim numai strãduintele maioresciene pentru limitarea învãtãmîntului juridic în favoarea celui <realist>. Nu era aceasta un factor decisiv al unei modernizãri profunde a României? Sau fidelitatea sa neconditionatã fatã de o Constitutie pe care o criticase ca pe una dintre formele supraadãugate, sau fatã de rege, asta într-o tarã în care consecventa inflexibilã a principiilor era si este o floare atît de rarã. Contributia lui Maiorescu la modernizarea autenticã, eficientã a României nu poate fi negatã. E suficient, pentru a continua exemplul de mai sus, sã privim cum arãta învãtãmîntul românesc la 1867 si cum la 1917. Si nu i se poate reprosa criticului si politicianului Maiorescu faptul cã aceastã modernizare, în contextele istorice stiute, nu a putut ajunge pânã în straturile cele mai profunde ale societãtii. Procesul fusese început, si odatã cu reforma agrarã si votul universal pãrea sã fi intrat într-o nouã fazã. Din pãcate, al doilea rãzboi mondial si tot ceea ce i-a urmat a scos România de pe o traiectorie pe care, în egalã mãsurã liberalii si conservatorii o asezaserã în veacul al XIX-lea.
În conditiile a ceea ce astãzi numim tranzitie, formele fãrã fond au revenit ca o formulã aproape miraculos de potrivitã. Vorbim de <acquis comunitar> dar el nu este, în fond, decât actualizarea imitatiei (v. Lovinescu) pe care statele de clasa a II-a ale Europei sunt obligate sã o practice în vederea admiterii în continentul unit. Nimeni nu mai are curajul însã, astãzi, sã vorbeascã despre necesitatea adaptãrii acestor institutii, legi, programe, mentalitãti la anumite patternuri nationale. Nu existã, cel putin, nici o dezbatere publicã în acest sens. Cîteva firave încercãri de a aduce chestiunea în discutie au fost repede sugrumate de acuzatiile de antieuropenism, nationalism, reactionarism etc. Si totusi, nici partidele, nici vreun om politic mai acãtãrii n-au avut curajul sã relanseze întrebarea: cum modernizãm România? De vreme ce toatã lumea pare de acord cã ea trebuie modernizatã. Întoarcerea la exemplul maiorescian nu ar fi deloc inutilã. Nici în plan institutional, nici în cel mai strict literal-cultural. Se discutã pânã la obosealã despre generatii si elite, dar nu discutãm despre ce are de fãcut literatura românã. Suntem într-o epocã a introducerii bezmetice a formelor fãrã fond, dar fãrã un Maiorescu si fãrã un Brãtianu. Existã senzatia cã, la ora actualã, literatura noastrã este foarte à la page, cã nu ne mai lipseste nimic din ceea ce face voga în marile literaturi. Asa sã fie? Cred cã, deocamdatã, ne aflãm doar într-o etapã (necesarã, inevitabilã) de acoperire a spatiilor libere. Droguri, sex cît mai variat, autofictiune, violentã, un fel de <nou deceptionism> samd. Chestiunea valorii literare e mai putin urgentã în ochii unora (ce e aia <valoare literarã>?) decât aceastã grabã de a ocupa noi si noi teritorii. Go west si atît. Aceastã fugã înainte, strategic, lasã în urmã mari spatii neacoperite. Sã observãm, de pildã, doar lipsa romanului politic, desi material, slavã Domnului, am tot avea la îndemânã.
Maiorescu era si este fascinant pentru cã pãrea sã stie exact, ca un doctor, care este boala si care tratamentul cel mai potrivit. Astãzi, nimeni nu pare nici mãcar preocupat sã consulte pacientul care stã spãsit undeva, într-un colt al sãlii de asteptare care se cheamã secolul XXI. În care singura formã autenticã este mãgãrusul cu care tiganul îsi aduce zilnic lemnele furate din pãdure. Hipermodernitate în România? A se scuti.
