A citi, a lectura, a studia.

Notã asupra lecturii

Neîndoielnic, lectura nu reprezintã o mizã pentru omul contemporan, fie el din centrul sau de la marginea post-modernitãtii. Idealul iluminist al <salvãrii> prin culturã - imposibil de însusit în afara cititului, lecturii si studiului - si-a consumat demult potentele, iar acum se zgâieste convulsiv, din când în când, reclamând pentru sine un spatiu de manevrã cu mult mai vast decât ar putea acoperi puterile sale actuale. E drept, unii functionari ai acestui ideal, dadaistii întârziati ai legii dupã care trebuie sã cunosti prin lecturã pentru a trãi, îsi mai lanseazã intentiile educative, încercând sã aducã la lecturã cât mai multi oameni, <criticând>, de fapt, felul omului contemporan de a se instrui, de a se forma si de a-si consuma timpul liber. Desigur, pentru ei lectura devine un scop în sine; nu cãtre cunoasterea ca atare trebuie sã tintim, ci spre lecturã, nãdãjduindu-se cã astfel omul va deveni mai instruit, mai educat, mai civilizat, mai <modern>, poate chiar mai <postmodern>; oricum, mai blând si mai bun.
Cei cãrora li se adreseazã asemenea sãgeti, pline, în vârful lor, cu licoarea prejudecãtii dupã care adevãrata învãtãturã se deprinde prin lecturã, ignorã, de obicei, întepãtura. Preferã sã lectureze numai dacã e cazul: sunt elevi, se pregãtesc pentru notã; sunt studenti, se pregãtesc pentru examene si stau în biblioteci numai dacã e cazul, dacã existã un interes în acest sens. (Auziti cum se bucurã unii cã sunt bibliotecile pline, de parcã cei care stau acolo chiar lectureazã potrivit idealului <salvãrii> prin cultura deprinsã prin citit, lecturã si studiu!) Ei însisi, cei cu <critica>, autorii observatiei notate mai sus, stau în bibliotecã numai dacã e cazul, dacã existã un interes: asadar, dacã trebuie sã lucreze la o carte, dacã trebuie sã pregãteascã o <comunicare>, o <interventie> la vreun simpozion (<banchet>) etc. Faptul cã se si instruiesc, pregãtindu-se pentru astfel de <reuniuni publice>, reprezintã un bonus, un efect secundar pe care ei încearcã sã-l prezinte ca fiind scopul lor absolut; în nici un caz nu este vorba despre un fapt urmãrit pentru el însusi, cu maximum de efort si cu gândul doar la rosturile sale <soteriologice>.
Cei vizati de <criticã>, asemenea criticilor: fiecare cu interesul sãu! E drept, pentru cei din urmã e vorba de mai mult, anume de profesie. Oricum, acestia nu trebuie confundati cu cei care chiar studiazã, neinteresati fiind de un bonus, ci urmãrind, prin dorinta lor puternicã si unidirectionatã, sã se regãseascã, chiar si prin cãrti, cãutându-se - vorba bãtrânului Heraclit - neîncetat. Acestia din urmã nu sunt interesati sã dea <lectii critico-morale>, sã-i tragã de urechi pe toti aceia care se plimbã în aer liber mai mult decât îsi plimbã ochii - fãrã sã vadã mare lucru - peste paginile vreunei cãrti recomandatã de <critici> ca fiind <mare>.
Ne-am depãrta prea mult de <realitatea zilelor noastre> dacã i-am aseza pe toti cei care lectureazã într-o singurã imagine, pe fata lucioasã a unei singure fotografii. Tocmai pentru cã lucrurile sunt mult mai complicate si sunt necesare mai multe imagini, m-am gândit cã ar trebui diferentiat între <a citi>, <a lectura> si <a studia>. Cãci am putea împãca, lãsând la o parte aceastã diferentã, gustul pentru citit cu dorinta de a studia sau cu nevoia de a lectura? În fond, este vorba despre trei fapte sufletesti deosebite care sustin actele pomenite în titlu (cititul, lectura si studiul): gustul (fapt subiectiv ce presupune o anume elevatie a simturilor, care trec într-o stare de încântate atunci când subiectul consumã un anumit obiect); nevoia (lipsa de voie sau de vointã, presiunea venitã din interiorul nostru pentru a ne îndrepta cãtre un obiect pe care trebuie sã-l consumãm pentru a putea trãi, în cazul omului de azi, pentru a putea trãi într-un anumit fel); dorinta (mobil subiectiv oarecum desprins de nevoie si chiar de gust, independent fatã de presiunile trebuintelor vitale, chiar gratuit, care, odatã satisfãcut prin consumul unui obiect, procurã subiectului cea mai înaltã stare de satisfactie).
Dacã tinem seama de cele de mai sus, obtinem urmãtoarea imagine: cititul are drept mobil gustul, plãcerea (de a umple timpul disponibil sau chiar timpul liber); lectura este miscatã de nevoie (nevoia de a ne descurca în <lume>); iar studiul este sustinut de dorintã (dorinta de a sti, cãutându-ne neîncetat). Fiecare face una sau mai multe dintre acestea, dupã puterea constiintei de sine, care nu creste prin acte <mecanice>, cum ar fi cititul sau chiar lectura, în bibliotecã, la birou sau acasã, ci numai prin actele subiective, totodatã - paradoxal -, universale. Tocmai prin acestea putem iesi din închiderea în nevoia, gustul sau plãcerea de a consuma în singurãtate un obiect <satisfãcãtor>, deschizându-ne cãtre Altul imanent, cel aflat, ca proprie fiintã, în noi însine.
Dominantã astãzi este nevoia de a ne descurca în <lume>. Prin urmare, dintre cele trei, lectura are o pozitie avantajoasã (cu toate sãgetile critice venite de la cei care doar lectureazã pe unde apucã, socotindu-se modele pentru ceilalti). De aici dezinteresul insului pentru citit (când are timp liber, omul nu stã aproape de carte, ci de divertisment) si dezinteresul administratorului vietii noastre publice pentru facilitarea infrastructuralã a studiului (proasta finantare a activitãtilor ce presupun studiul: cercetarea, educatia). Dar tot de aici si lipsa dorintei insului de a studia (preferinta pentru lectura rapidã) si indispozitia administratorului vietii noastre publice fatã de <productia> de carte sortitã doar studiului, nu lecturii (neregulile din domeniul legislatiei privind sponsorizarea aparitiilor editoriale, toate în defavoarea editorilor care vor sã publice cãrti destinate studiului: cãrti de literaturã necomercialã, filosofie, poezie etc.). Desigur, trebuie întãrite, cumva, gustul pentru citit, nevoia de lecturã si mai cu seamã dorinta de a studia. Dar cum? O anumitã solutie administrativã ar putea fi gânditã pe baza celor spuse mai devreme. Dar aceastã solutie - posibilã numai în cazul în care administratorul vietii noastre publice s-ar lumina deodatã, întelegând ceva si dincolo de <nevoie> (sã fie vorba despre o solutie imposibilã?) - ar fi insuficientã pentru a întãri cele trei fapte sufletesti care sustin cititul, lectura si studiul. Ar mai trebui ceva care sã vinã dinspre omul în carne si oase: îndepãrtarea totalã fatã de carte, pentru ca forta adunatã astfel sã-l cutremure (sã-i miste putin constiinta de sine, nemiscatã de pe la începutul epocii moderne încoace) si sã-l proiecteze alãturi de carte, într-o bunã convietuire.
N-ar strica, pânã la acest eveniment, studiul unui text paltonician; astfel ar fi cunoscute riscurile bunei convietuiri de care vorbeam adineauri. Am în vedere Mitul uitãrii (sau Mitul lui Theuth) din dialogul Phaidros. Am devenit <critic> si <învãtãtor>. Din nevoie, vã mãrturisesc, nu din dorintã.

Viorel CERNICA