Elogiul lecturii, iarãsi si iarãsi

Sunt unii sceptici care prevãd, mai în glumã, mai în serios, sfârsitul iminent al lecturii. Evident, prevaleazã tristetea, ca la orice previziune de cataclisme. Sunt si optimisti sau mãcar încrezãtori în vorba faimoasã despre speranta care piere ultima. Iatã cum gândeste, la modul aproape profan, un optimist incurabil, e drept nu fãrã conditie. Cititul a apãrut chiar înaintea scrisului propriu-zis: cititul în <semne>, în stele - sã zicem. Care se mai practicã si astãzi cu sporitã energie. Când s-a mai ivit si scrisul, pe trunchiul copacilor, pe nisip sau pe zãpadã, cititul a devenit, asa-zicând, îndeletnicire consecutivã. Lectura a cãpãtat amploare si consistenta odatã cu <operele> pe tãblitele de lut si, apoi, pe papirusuri. Mai târziu, când apãru pe lume Galaxia Gutenberg, universul cãrtilor porni o expansiune care lasã de înteles cã se va încheia în acelasi timp cu viata însãsi. Cãrtile îsi au propriul lor destin, sunt <memoria-hârtie a umanitãtii> (Schopenheuer), iar lectura le este, în chip firesc, complementarã. <Prietenã sau dusman, cartea are toate calitãtile unei persoane morale. Aceastã complexitate tine de faptul cã, în ciuda aparentelor, litera sa este vie si esenta sa se confundã cu viata însãsi: ea înglobeazã toate bogãtiile si, totodatã, poartã toate contradictiile. Creatã de om, ea reflectã universul si pune în miscare lumea> (Albert Flocon). Iar <cetitul cãrtilor>, vorba cronicarului, este cea <mai frumoasã si mai de folos în toatã viata omului zãbavã>. Mai mult, lumea a si fost imaginatã ca o imensã Bibliotecã. Au murit fiinte si lucruri fãrã sã disparã existentele, au cãzut imperii si civilizatii fãrã sã disparã, încã, lumea care nu e, totusi, cea mai bunã dintre toate lumile cu putintã. Dar fiindcã totul curge, se transformã toate, esentele rãmân. Si optimistul cu capul limpede, deloc nãtâng, considerã scrisul si cititul manifestãri esentiale/vitale. Evident, îsi vor schimba <forma>, mijloacele de existentã (hârtia va fi plastic, pana a fost înlocuitã cu creionul, pixurile, tocurile, stilourile din ce în ce mai evoluate; apoi, vine rândul masinii de scris, calculatorului etc.), dar cartea va dãinui cât lumea. Pentru o cât mai largã informatie, bune sunt si vor mai fi Internetul, cartea electronicã, CD-ul si altele asemenea, care nu vor putea suprima cartea traditionalã fãrã un mare prejudiciu, cel al robotizãrii. Pentru cã nu-i de închipuit cum se pot citi (lectura <amoroasã>, cu toate simturile în miscare) Don Quijote, Divina Comedie, Faust, Anna Kerenina, Luceafãrul, În cãutarea timpului pierdut, Muntele vrãjit, Un veac de singurãtate, Numele trandafirului etc. Admitem cã, pe astfel de aparaturã, supermodernã, meritã sã fie cititi, sã zic, alde Arthur Porumboiu eiusdem farinae.
A se întelege lectura în sens curent ca act de a citi o operã literarã, ca eveniment al cunoasterii, ca <învãtãtura cea mai bunã> (Puskin). Si pentru a face si mai convingãtor (dacã mai e nevoie) acest elogiu, cu riscul suspectãrii de pedanterie, iatã si spusa lui Bacon: <Vorbirea îl face pe om prompt; scrisul îl face exact; cititul îl face deplin>. Mai încoace, odatã cu definirea nouã si precisã a notiunii de text, cititorul îsi dobândeste pozitia intuitã de strãbunul latin, potrivit cãruia <încãpute pe mâna cititorului, cãrtile îsi au soarta lor>. Scriitura si lectura textului ar fi un dublu de nedespãrtit, lectorul, dintr-un simplu consumator, fiind socotit un producãtor activ. Adevãrul e cã singurã lectura iubeste opera, numai cã îndrãgostitii / cititorii par a se împutina tot mai mult, din motivele cunoscute. Ba chiar scriitorii însisi nu prea se mai citesc între ei sau o fac partial pentru a se tachina. Ce mai vorbã lungã, lectura e, cu rare exceptii, în suferintã, cum zice si un neobosit cititor, poetul Gellu Dorian: <De la Trismegist toti scriu si din ce în ce mai putin citesc>. Si când te gândesti cã pofta unora de lecturã este enormã, cã, totusi, citim atât de putin (vreo douã-trei mii de cãrti într-o viatã de cititor fervent), parcã te apucã o tristete iremediabilã. Se întâmplã, însã, un fenomen dintre cele mai ciudate, care nu explicã decât avalansa de diletanti si veleitari care îsi scot tomurile cu <subventie> proprie sau cu sponsorizãri cersite. În acest chip, se scriu versuri cu nemiluita, citindu-se poezie extrem de putin sau deloc. Sunt <romancieri> care produc douã-trei volume pe an si n-au citit în viata lor atâta cât scriu. Dar, despre grafomanii care nu citesc, meritã sã purtãm o discutie specialã, începând chiar din numãrul urmãtor (decembrie) al Revistei Noi.
Ar mai fi de spus câteva cuvinte despre lectura profesionistã. Orice s-ar crede, criticii adevãrati sunt sincer îndrãgostiti de cãrtile pe care le citesc si despre care mai si scriu. Cãci, într-adevãr, existã ofertã de a citi si ca <simplu> lector, si, mai ales, ca interpret al literaturii. Si încã mai sunt de fãcut destule disocieri. Spatiul mã obligã sã mã refer numai la un fapt extrem de sugestiv. E vorba de Târgul de carte <Gaudeamus 2004>. A fost o invazie de cãrti si de cititori ahtiati de lecturã, un semn de normalitate a culturii, de ofensivã a fictiunii, un enorm interes fata de Cultura scrisã fatã cu mass-media, din care a reiesit, între altele, cã nu se poate vorbi de o <crizã> a culturii si a cititului, ci numai de o schimbare a gusturilor. Atmosferã si imagini emotionante de abundentã si competitie a valorilor, precum si de expansiune a lecturii, într-o vreme nu tocmai favorabilã acestor îndeletniciri.

C. TRANDAFIR