Dulcea sclavie a cititului

Cum sã faci fatã dificultãtilor? Repetându-le.
În regatul necunoscutului trebuie sã fie considerate ca o comoarã.
Soljenitân – Primul cerc

Recunosc cã m-a surprins (plãcut?) constatarea lui Alberto Manguel conform cãreia scriitorul scrie ce poate, iar cititorul citeste ce vrea. Între cei doi, primul îsi arogã, de obicei, statutul de erou, de interpret al unei anumite realitãti prin intermediul fictiunii. El e demiurgul, creatorul de lumi paralele. Este, într-adevãr, el eroul, singurul? Cel ce trãieste cu/în/prin fictiune. Cititorul, nu are tot atâta drept de a se socoti erou, de a se identifica/delimita cu/de lumea (personajele, întâmplãrile, afirmatiile, credintele) ofertei? Scriitorul nu are de ales. Dacã-l urmãm pe acelasi Manguel, scriitorului îi este rezervat un singur rol în aceastã tramã. (Lasã cã el poate fi / este si cititor. . .) Pe când cititorul poate alege. Inclusiv sã nu intre în joc. (Sã nu citeascã, dar aceasta este o categorie pe cât de largã, pe atât de indiferentã demersului nostru, care nu se vrea lãcrãmos; nu vom plânge pe mormântul lecturii; îi vom vesti renasterea, într-o formã sau alta, pentru cã foamea de fictiune este insatiabilã si nemuritoare, mai puternicã decât foamea de real.) Asadar, cititorul poate fi orice si oricine. Piata fictiunii este nelimitatã, ca orice virtualitate. Cititorul se hrãneste din ea, nu consumând-o, ci îmbogãtind-o. Se stie cã o carte are tot atâtea fete câti cititori – ei sunt si autori, pentru cã o <rescriu> rescriindu-se/redefinindu-se pe sine. Cititorul, membru al unei elite deschise, se raporteazã nu numai la aproapele fizic, ci si la aproapele fictional, care este, de fiecare datã, altul si altul. El este, nu neapãrat succesiv, Pygmalion si statuia de fildes, detectivul si criminalul, Estragon si Godot, Ulise si Penelopa, Tezeu si Ariadna, Abelard si Helois, - de ce nu? - Serghei si Isadora. . . Cititorul, sclav fericit al lecturii, domneste peste un imperiu al sentimentului globalitãtii. Lui nimic din ce e de trãit nu-i este interzis. Pentru el orice trãire nouã este si originalã (chiar si re-trãirea este originalã!). Pentru el, însãsi constiinta de sine este <une intense jouissance> (Pascal Quignard), sentimentul unei continue renasteri, bucuria initierii si convingerea singularitãtii.
Cu exceptia lectorului profesionist, cititorul nu evalueazã, nu dã calificative, el ia act. Lectura (ca si auditia muzicalã, dupã R. Barthes) nu cere judecatã, nu cere adjectiv. Lectura înseamnã recunoasterea a ceea ce ne este propriu, ne apartine. Înseamnã identificarea simpateticã. Cel mai vizibil se manifestã aceastã modalitate de apropiere (apropriere) în lectura serialã, cea care a masificat domeniul acum vreo douã secole; ea tinde spre divertisment, fãrã a cantona, totusi, definitiv în acel spatiu paraliterar al culturii de sorginte mediaticã, dezbrãcat de orice reflexie criticã. Lectorul serial se relevã ca <lector fãrã calitãti. . ., dar nu fãrã competente>, zice Sophie Beaulé.
Lectura presupune un pact al conversatiei, în care cititorul îsi alege liber partenerii. Dialogul cu acestia e de grad secund, e dincolo de cuvinte si, cred, contrar lui Grise, cã eficacitatea maximalã nu este schimbul de informatie, ci schimbul de experiente spirituale profunde, non-artificiale, chiar non-verbale, fictionale, dar nu fictive, rãspunzând numai criteriului veri(dici)tãtii.
O lecturã <de calitate> e o lecturã la care cititorul îsi doreste sã revinã (si sã o gãseascã nouã, din nou). Plãcerea lecturii vine si din <lectura de plãcere>, dar aceasta este doar la un nivel minor al piramidei. Deasupra putem situa lectura de cunoastere, cu o arie a sectiunii relativ mai redusã, poate. Înspre vârf, dãm de <sclavii lecturii>, însetati de universuri fictionale, aventurierii cunoasterii spirituale. Este o constructie personalã, aceastã piramidã. Ea rãspunde, cred, si evolutiei vârstelor cititorilor. Numai putini alesi urmeazã drumul pânã la capãt. Doar acestia ajung sã aibã adevãrate biblioteci si cã-si constituie un ritual al lecturii absolut personal.
Ca si creatia (scrisul), lectura nu este pentru orice loc ori moment al zilei, Iatã, Henry Miller mãrturiseste: <Cele mai bune lecturi ale mele au loc la toaletã. Existã pasaje în Ulise pe care nu le poti citi decât la toaletã – dacã vrei sã le extragi întreaga savoare a continutului>. Iar pentru Marcel Proust, aceastã încãpere micã >destinatã unei folosinte mai speciale si mai vulgare> este locul <tuturor acelor ocupatii ale mele care cer o solitudine inviolabilã: lectura, reveria, lacrimile si voluptatea>. Exemplele ar putea continua cu epicurianul Omar Khayyam, care recomandã ca poezia sã fie cititã în exterior, sub crengile unui copac, precum si Memoriile Doamnei de Staël, dupã pãrerea lui Saint-Beuve. Shelley îl citea pe Herodot dezbrãcat si întins pe stânci, <pânã când transpiratia mi se evapora>. Marguerite Duras citea rar pe plajã sau în grãdinã, pentru cã nu o putea face sub <douã lumini în acelasi timp, aceea a zilei si aceea a cãrtii>; ea prefera o încãpere umbritã si cu pagina luminatã numai de o veiozã. Pentru ducesa insomniacã a lui Chauser, a citi în pat e distractia cea mai agreabilã. Si Proust, cãtre finalul vietii, cerea pentru lecturã <de l’obscurité et du silence>, întins pe patul împodobit cu perne, la lumina slabã a unei lãmpi de citit. Cioran recunostea cã principala lui activitate a fost cititul. Cunoasterea lumii profunde, adicã.
Pentru ce <liniste si obscuritate>? Pentru ce izolare si continuitate? Se poate citi în autobuz, în tren, în metrou si aceasta sã fie lecturã în sens înalt? Îti poti crea spatiul tãu, rupându-te virtual de spatiul înconjurãtor, fie si temporar? Poate cã da. Lectura de azi e si o lecturã a lumii, refugiul în fictiune nu taie puntile cu cea mai acutã realitate, ci oferã cãi de întelegere, de interpretare a acesteia din urmã. Omul care citeste se reinventeazã cu fiecare (re)lecturã, se schimbã imprevizibil. (E chiar periculos pentru anumite tipuri de organizare socialã. . .)
Din nefericire, conducãtorii statelor nu sunt si mari cititori. De-ar fi, n-ar mai repeta, la nesfârsit, parcã ciclic, aceleasi greseli dintr-un trecut, iatã, imprevizibil.

Florin DOCHIA