Fondatã de Bogdan Petriceicu HASDEU la 15 septembrie 1887
Seria a patra, editatã de Cercul literar «Geo Bogza» si Fundatia «Hasdeu»
nr. 8 / noiembrie 2004

Colocviu

Despre lecturã

Acasa

Out of this world

Aud la radio o reclamã, dintre cele care ating perfectiunea întru ineptie, care contine aceastã întrebare abisalã: cum poti sã nasti în România? Adaug imediat: cum poti sã TE nasti în România? Este un fenomen mai mult decât paranormal. Întrebarea e dintre acelea care ar putea fonda o cãrãmidã doctoralã îmbuibatã de referinte. Dar o deviez de îndatã spre ceea ce mã intereseazã, lãsând pentru altã datã deliciile gloselor. Restrâng deci din nou cercul întrebãrii: cum te poti naste ca scriitor în România? Pragmatica ne învatã cã trebuie sã ai mai întâi cititori. Si abia aici ajung la cestiune. Ce fel de cititori avem? Existã o prejudecatã pe care, din câte stiu, nu s-a ostenit sã o combatã nimeni cu studii de sociologia lecturii serioase: aceea cã în comunism am avut niste cititori formidabili, din lipsa oricãrei alternative de iesire din universul înãbusitor omul refugiindu-se în lecturã cu un fel de disperare existentialã ultimã. Cozile la librãrii cel putin egale cu cele de la mãcelãrii, cartea ca obiect de troc la doctor sau la autoservice mai pretioasã decât legendarul pachet de Kent, tirajele fabuloase. . . toate acestea sunt evocate si azi de cãtre intelectuali cu un fel de nostalgie misticã. Pentru cã toate sunt (iremediabil) pierdute. E straniu cã mai toti sesizãm cât de false si dezastruoase au fost procesele de industrializare, colectivizare, hrãnire stiintificã, planificare natalã, dar nimeni nu-si dã seama cât de asemãnãtor de fals si la fel de periculos este si modelul de cititor pe care ni l-am creat. Ca în celebrul vers baudelaire-ian: ipocrit si frate întru toate al scriitorului pe care îl acompania în toate compromisurile sale.
Cã solidaritatea aceasta pe care multi o idealizeazã azi era una construitã pe nisip s-a vãzut imediat dupã 90, când cititorul s-a lepãdat fãrã nici un fel de remuscare de scriitorul de care nu mai avea nevoie, spre disperarea acestuia din urmã. Pornesc de la premiza cã am avut o literaturã falsã care a creat un cititor fals. Comunicarea profundã numitã simplu lecturã era de fapt o complicitate mai mult sau mai putin inavuabilã, indiferentã în esentã la specificul literar. Scriitorul <bãga> la greu sopârle în text, cititorul le vâna scotând câte un evrika victorios. Asta se numea lecturã. Si imediat ce aceastã legãturã saradicã s-a rupt, lectura postcomunistã a devenit altceva. Codul nostru de lecturã s-a schimbat radical dupã 1990. Acum citim altfel. Sigur cã Literatura (cât iubesc unii aceastã majusculã, pe cât o urãsc altii!) rãmâne în esentã aceeasi, dar asistãm, vorba lui Lovinescu, la o mutatie a valorilor estetice sau, cum se spune <mai pe nou>, o schimbare a canonului. Cert este cã se scrie altfel, dar încã nu existã, la nivel de public, un alt mod de lecturã. Noii scriitori nu au avut rãgazul si cu ei timpul si timpurile n-au rãbdare pentru a-si educa un cititor pe mãsurã. De aici o dramaticã constiintã a înstrãinãrii.
Sãptãmâna trecutã mi-am rupt picioarele printre standurile Târgului de carte Gaudeamus. Cine a trãit experienta cel putin traumatizantã a bãtãturilor strivite la înghesuialã se poate mira de tonul sceptic al rândurilor de mai sus, puhoiul de popor (vezi inenarabilii Mosi ai mosului Caragiale) pare a arãta cea mai înfloritoare stare posibilã a lecturii. Cred cã e o descifrare eronatã. Asa cum o burtã ca un balon nu este totdeauna semnul unui exces nutritiv ci, dimpotrivã, al subnutritiei. Gonflabilã, literatura românã suferã de un cronic deficit de lecturã si provoacã o plãcere esentialmente perversã. Raportul cititor - scriitor se aseamãnã cu gagul din filmele mute în care douã personaje identice stau fatã în fatã dinaintea a ceea li se pare a fi o oglindã si fac miscãri identice. Li se pare cã se vãd pe sine, dar dincolo este esentialmente altul. Cam asa se privesc reciproc scriitorul si cititorul români de azi, într-o falsã oglindire reciprocã, maimutãrindu-se reciproc. În ciuda vocilor sceptice (prea) abundente, literatura românã din ultimul deceniu s-a schimbat semnificativ. Nu discut aici calitatea si sensul acestei schimbãri. Dar trebuie sã fii orb sã n-o observi. M-a bucurat sã vãd azi într-o emisiune culturalã la tv o tânãrã scriitoare, foarte lãudatã în toate cronicile, declarând cu aplomb, spre stupefactia moderatorului, cã îi plac marijuana si cocaina. Nimeni dintre <bãtrâni> n-ar fi avut un asemenea curaj. Era un mod de a vorbi altfel cititorului, dincolo de continutul enuntului. Am evitat cât am putut pânã acum cuvântul crizã (a lecturii în spetã), pentru cã mi se pare o cheie prea facilã, deschizând prea multe usi. Dar este clar cã se citeste mult mai putin si inadecvat noua literaturã românã. Pentru cã traducerile au si în continuare un vad bine marcat. La limitã, numãrul cititorilor tinde sã-l egaleze pe cel al scriitorilor, nu doar pentru cã, din nou stampila de vot a bãtrânului Caragiale, pentru un român care stie sã scrie cel mai greu lucru este sã nu devinã scriitor, ci din cauza inversã, cercul celor care mai vãd în carte, în lecturã, o ratiune de a fi este tot mai redus. A trecut pânã si moda Sanda Brown si eu îmi storc creierii sã gãsesc o metodã de a-i face sã înteleagã Ultima noapte de dragoste pe niste tineri care n-au citit nici mãcar Cei trei muschetari sau pe Jules Verne. Evident o imposibilitate. Sigur cã toatã lumea cere vinovatii. Dacã ne încontrãm nitel, dãm de baciul ungurean si de cel vrâncean, trecem peste turcitii din cronici si ajungem iute, iute înapoi la Ceausescu cel neadormit. Exercitiu sadic de inutil, chiar dacã am face o <listã> cu toti vinovatii egalã ca numãr de pagini cu opera lui Iorga, tot nu ne-ar ajuta cu nimic sã atragem nici un cititor în plus pentru literatura românã. Cercul povestasilor de minuni, al <fictionalilor> continuã sã creascã într-un metabolism relativ normal pentru contextul istoric si psiho-social dat, dar cercul celor dispusi sã se lase vrãjiti de aceste povesti îsi micsoreazã raza.
Vã asteptati probabil la un liric, patetic sau doct elogiu al lecturii în cele ce-am scris. În loc de asta, v-am oferit un slalom buimac printre derutele unui om trãind cu amintirea nucului în care, suit cât mai sus, citea în copilãrie pânã la uitare de sine. Drept care închei, semnez si mã duc sã citesc o carte pe care am întrerupt-o doar pentru a vã spune cele de mai sus.

Christian CRÃCIUN