Fondatã de Bogdan Petriceicu HASDEU la 15 septembrie 1887
Seria a patra, editatã de Cercul literar «Geo Bogza» si Fundatia «Hasdeu»

 

Natura destinului

Viorel CERNICA

Nu-ti mai ruga nimic! Ti-i ruga în zãdar!
Cã omul n-o scãpa din tot ce-i fost-a scris!
Sofocle

Formele indecente ale timpului se-aratã în luminã; în întuneric stau doar poftele ce le râvnesc. În timpul luminos se-nnoadã clinciurile mincinoase si scenele cu public mult si-alai iscoditor; în noapte stau pitite-n adãpost dorintele si aprigele forte ce-ndeamnã spre pãcat. Destinul e dintre formele indecente ale timpului: râvnit de unii, coplesind pe altii, vârtos se-nclinã el în fata omului în mers pe jos pe o cãrare-ngustã ce se lãrgeste-ntruna; scos la ivealã de toti cei necinstiti, cã <s-or scãpa de legi pedepsitoare>, atârnã de sperantã; ascuns sub vreun maidan de frunze, prin vreo pãdure mare umblatã-n lung si-n lat numai de fiare, abia rãsuflã si prinde viata-n gheare; luminã si-ntuneric pe fata lui osoasã - din os cãlit în vesnicie, din cel ce zeii pãstreazã o bucatã pentru coasa mortii, e semnul vietii sale -, sperietoare încropitã din cap de zeu si minte omeneascã. O, multe sunt împiedicãrile destinului prin vieti de om, pãstrate în luminã chiar si pe înserate, când lãmpile trotuarului nu lumineazã încã, iar surorile mai mici ale bacantelor postmoderne nu au iesit la pândã.
Despre destin, sã nu vorbesti; înnoadã-ti gura strâns, cu buzele în sus, pitigãiate; propteste-ti limba într-un stâlp osos, din cele multe asezate-n fatã, si taci: adu-ti aminte cã nasterea-ti fu cântec, iar mersul tãu în viatã, o bucurie indecentã stropitã cu mult vânt; si nu uita: porti în pântec, în cap, si chiar în geanta de pe umãr doar vina de a fi acum, aici, asa cum esti si oricum ai fi fost.
Printre bocetele celor loviti de soartã, clipeste, uneori, cerul senin: albastrul strecurat printre rânduri de apã coboarã ca o sãgeatã peste teasta grijulie cu sine, stând cu ochii deschisi cãtre cer. Atunci destinul încremeneste, viata se despicã în douã, gura timpului se-nnoadã strâns, cu buzele în sus, pitigãiate; vorba se pierde în mii de fulgi, de parcã o pernã vorbitoare uriasã a crãpat si continutul ei ne-a acoperit ochii, mângâindu-ni-i. Sora cea mare a noptii, moartea, se-ncolãceste ademenitor peste grumazul de târfã al primei pãrti a vietii: asa se naste indecenta si vesela melancolie. Altãdatã, sora cea mare cuprinde cu lumina sa gãlbuie a doua parte a vietii; soarele picã de pe locul lui, pãmântul si toate celelalte lucruri create se pierd într-o miscare ondulatorie, lasã, fãrã culoare.
Gândul meu mic despre statura mare a destinului se naste dupã zãmislirea melancoliei si, desigur, dupã minunea disparitiei soarelui. I se mai aratã si lui, într-un colt al cerului gurii, limba proptitã de un os viril înfipt între coltii germinativi ai firii. Ce minune! strigã gândul meu mic: am înteles ce e destinul: un petec de viatã strãpuns de dintele firii. Câtã hlizealã în Cer si pe Pãmânt, în Vãzduh si în Ape! Câtã forfotã nepotolitã printre oameni! Peste tot, numai bucurie. Cel ce a vãzut natura destinului a stricat ordinea firii, dar Cerul, Pãmântul, Vãzduhul si Apele s-au adunat la loc cu oamenii si l-au închis între umbrele lor pe cel care a cutezat sã arate cu degetul cãtre cer, pãmânt, vãzduh si ape. Acum, el stã ca un os viril înfipt între coltii germinativi ai firii, suportând pe umerii sãi destinul; propriul destin. Puteti afla despre el, ascultându-i cuvintele.
În ritmica vechii tragedii despre destinul vãzut la lumina zilei: doar ochii si urechile Corului mai pot prinde, din când în când, vocea de dupã cortina uitãrii, adusã de vânt, glasul martorului - retras din vreme - despre întâmplãri de demult când se puneau la cale vieti omenesti, destine înalte, rostirea cadentatã a vântului purtând încoace si-ncolo vesti înnegrite de timp si de tainele lor. Într-un colt din lumea aceasta, cu toate cele numite stând pe locul lor, într-un colt putin luminat de un foc, de lumina lui îndepãrtatã la început, acum coborând printre roiuri de stânci, un banchet omenesc: se vorbeste aici numai despre distrugerea chingilor în care lumea aceasta însãsi este cuprinsã de la începutu-i. Cei de acolo, puzderie de minti rãtãcite, miriade sclipind o clipã într-un spatiu obscur, colonii de proiecte scãpate de sub controlul administratorului local si intrate în vârtejul unui destin, vorbesc aprins despre neintrarea în vesnicie; minti rãtãcite: timpul le aratã, în lumina palidã a focului lor, formele sale indecente; iar ei se minuneazã. Tie-le minunea vreme îndelungatã!
În ritmica noii tragedii despre soarta îngropatã în lumina zilei: doar gândul adus de spate, asemenea ciocului destinului, mai prinde, din când în când, un sunet incandescent, la lumina cãruia poate fi zãritã, dincolo de <ceresc>, minunea: gura deznodatã a timpului, cu buzele în sus, pitigãiate; toate cele ce sunt îi apar fiecãruia, mai întâi, printre formele indecente ale timpului; apoi, cei ce pierd din vedere timpul sunt înzestrati cu o memorie nouã; ochii lor zãresc, atunci, cum timpul pâlpâie, în lumina unui soare, ca o inimã, si cum gura lui deschisã muscã din vesnicie.

Destinul! Ce-i destinul? (Vorbesc asa, pentru a continua
în nota
Retoricã a textului de mai sus.) Unul spune cã destinul
i-a cuprins
Viata asemenea unui cerc pe un butoi. Altul sustine cã
a vãzut
Astã varã, pe câmp, un bidiviu care semãna colti de
Destin. Asearã - am auzit cu gura mea - vecinul din stânga striga
Cât îl tinea gura cã
Noaptea ce va veni nu îl va mai gãsi acasã: ãsta-i
Destinul sãu. Una dintre femeile care locuiesc în
Casa lui a lovit o piatrã cu ciocanul: hâââssssãrii!
Pânã a sfãrâmat-o, pentru cã
O bãtrânã i-a spus sã înghitã câteva aschii dintr-o piatrã de
Râu pentru a scãpa de o soartã neomeneascã. Ati înteles
Unde se duc toti oamenii acestia si pentru ce
Se afundã cu bunã credintã în cercetarea, de cãtre
Altii, a viitorului lor?

Filosofii si alti oameni normali de pe planeta Pãmânt
Au luat în serios destinul, adicã vorbele scoase de femeia cu piatra
În timp ce <construia> aschiile cu care sã se vindece. Ei
Au trecut la teoretizarea destinului si la punerea la
Punct a retetelor pe care toti oamenii ar trebui sã le
Foloseascã pentru a mirosi mai bine întâmplãrile pregãtite,
De cei ceresti sau subceresti,
În culcusul vietii lor.
S-au apucat apoi sã întindã în capul oamenilor mii de
Sfori de care sã se împiedice mintea acestora atunci când ei
Încearcã sã fie în rândul lumii, acceptându-si
Destinul (!?!?)
Au izgonit orice bunã cuviintã din sufletul plãpând
Al celor care li s-au încredintat: hâââssssãrii!
Si au pus în locul acesteia
Destinul. Destinul lor, bineînteles! Fiecare cu destinul sãu,
Au zis ei. Nu sunteti multumiti cu acest
Tratament, oameni buni?

Totusi, multumiti sau nu, sã vã curãtati
Singuri gura cu care spuneti d-e-s-t-i-n! Sã vã dezinfectati
Singuri mintea cu care gânditi <destin>! Sã vã salubrizati
Singuri viata cu care trãiti destinul! Iatã, pe scurt,
Învãtãtura noii filosofii despre
Destin.
Dar natura destinului?

Strângeti rândurile, formati câteva coloane
Si deplasati-vã cãtre centrul pãmântului. Ratiunea
universalã
V-a dat ceea ce aveti la toti odatã, nu fiecãruia cîte un dar.
Întoarceti ochii de la femeia aceea care sparge piatra,
Omorându-si destinul. Urcati-i
Spre cer. Priviti apoi, cu mintea limpede pentru care femeia cu
Piatra nu mai are nici un <sens>, la pãmântul de sub picioare,
Miscând ochii încoace si-ncolo. În acest balans, viata se
va ordona,
În sfârsit, iar istoria va trece pe lângã toate filosofiile pe care
Le veti profesa asa cum trece apa peste pietre, spãlându-le.
Destinul va fi fost demult lãsat în
Urmã. Si numai dacã cineva mult prea atent va citi, Într-un timp târziu,
Urma, el doar, acel Cineva, vedea-va cã pe acolo
s-a aprins si s-a stins o viatã.
Cum? Sã se fi stins deja?

Natura destinului se aflã chiar în aceastã întrebare,
În semnul ultim: începutã, cum vedeti, rotund si
Sfârsitã, dincolo de ovalul vietii, într-un
Punct. Zãboviti asupra acestui semn! Nu plecati privirea
Pânã nu aflati, cu mintea deschisã cãtre orice trepidatie
A vederii, cum se înnoadã si se deznoadã o clipã
Printre formele indecente ale timpului. În clipa aceasta
Înnodatã si deznodatã se aflã viata mea la un loc cu natura
Destinului. Coabitarea lor e numai în firea strâmtã care
Zãreste cu mintea trepidatia vederii aruncatã peste nodul
Vietii. Înlãuntrul clipei, destinul se pierde; el poate fi vãzut
Cum se retrage, ca un las, printre stâncile nãdejdilor de
Toate felurile îngrãmãdite dincolo de clipã, printre
Formele indecente ale timpului. N-am ajuns la un sfârsit?

Vai, ce întrebare temporalã, dupã ce ochii si mintea s-au
Bucurat o clipã!
Iatã si pozitia oficialã a celui care nu a uitat de aceastã bucurie:
a) nu existã destin, deoarece Dumnezeu ne-a înzestrat cu liber
Arbitru;
b) existã destin, fiindcã Dumnezeu cunoaste deja faptele
noastre si ne dã cuvenita rãsplatã, în viatã si dupã,
Potrivit acestor fapte.
Mai aveti vreo întrebare, legatã de tema în discutie?
Dacã da, mai priviti odatã, pret de o clipã, semnul
Încovoiat de la capãtul întrebãrii. Nu se zãreste nici acum
Natura destinului?
Ce pãrere aveti: suntem destinati la o
Viatã pãmânteascã, sau am iesit din gãoacea unei
Întâmplãri, stropind pãmântul cu o picãturã de salivã
De pe gura Fiintei (rostind destinul)?
Dar ce zãriti pe suprafata luminoasã a lunii, când
Destinul vi se îngroasã, iar iubita vã trage de mânecã, îndemnându-vã
Sã-i vedeti degetul arãtând
Cãtre astru? Si ce o sã-i spuneti copilului dumneavoastrã, atunci când
Vã va întreba de ce îi sunteti tatã sau mamã?

Aveti curajul sã
Mai priviti o datã semnul de la capãtul întrebãrii
De mai sus? Vã trepideazã vederea? Mintea vi s-a
Deschis? Natura destinului?
?
Sub stâlpul cu capul în jos al mirãrii,
?
deasupra cântecului auzit deja, cred, de urechea tãcerii
De sub ochi,
?
Si ultima zvâcnire a naturii destinului: hâââssssãrii
?