Codrut Constantinescu
Hai-hui prin Occident

Este prima sa carte a lui Codrut Constantinescu, în care noteazã câteva însemnãri ale unui exil voluntar, cãlãtoria de studii de masterat prin câteva orase cunoscute ale Europei vestice.
Ca formulã literarã, cartea se situeazã la interferenta dintre jurnal si literatura de granitã, autorul ei dovedindu-se un cronicar al circumstantelor si al alteritãtii. Preambulul cãrtii motiveazã la modul persuasiv-empatic încrederea în forta logosului de a construi sau de a purifica. Discursul diaristic este fragmentat în 20 de pãrti ce cuprind etape ale unei experiente traversate de protagonist din anii ’90 pânã astãzi, atât în tarã, cât si în câteva orase europene (Geneva, Bruxelles, Paris, Helsingor). Metoda observatiei este cea descriptivã, pe care se grefeazã în retrospectii lirice, momente ale vârstei de liceu câmpinene, ale vietii de familie, ale prieteniilor si iubirilor adolescentine.
Registrul cãrtii este bipolar: unul ironico-satiric, chiar caustic atunci când se referã la realitatea contemporanã socio-politicã si economicã a României, iar celãlalt liric si sentimental. Scriitura poate fi interpretatã ca o experientã de formare a tânãrului care intrã în contact cu o realitate socantã, aceea a Occidentului; ipostaza este de student cu o bursã modestã, fiind nevoit sã si munceascã, prilej de a descoperi o altã fatã a acestei lumi. El nu supraliciteazã nici calitãtile Occidentului, nici pe ale occidentalului, iesind astfel din conventia specificã românului care priveste în termeni laudativi aceastã parte a Europei.
Jurnalul a fost definit de cãtre Vercier ca un text al socului, un text despre altul, despre exterior. Ca formã a diarismului, cartea lui Codrut Constantinescu întretine o relatie de curiozitate a omului estic aflat în fata lumii vestice. Occidentul nu este chiar cea mai bunã dintre lumi, autorul îi relevã întâi o ipostazã formalã: <Occidentul pare românilor un vesnic El Dorado, un fel de regat al Ierusalimului ceresc localizat încã în Europa, o regiune perfectã> cu o societate la fel, apoi surprinde ambalajul artificial al acestei lumi care zâmbeste ipocrit, dupã pãrerea observatorului, zâmbetul fiind exteriorizarea opulentei acestei societãti, care este principalul termen de contradictie cu lumea estului.
Tema predilectã a jurnalistului este descoperirea ce provoacã surpriza si invocã un discurs al socului. Starea politicã, socialã si economicã a României este si ea prilej de meditatie pentru cãlãtorul care în câteva vacante vine din vest si apoi pleacã din nou: viziunea este sarcasticã, nici România nu este cea mai bunã dintre lumi, iar valahul se dovedeste un om al tranzitiei care încearcã sã imite formele civilizatiei occidentale sau sã si le adapteze într-un mod original si, de cele mai multe ori, grotesc.
S-a mai spus si, pe bunã dreptate, jurnalul este cel mai subiectiv dintre genurile biograficului; întâlnim în carte preferintele pentru lecturã ale unui tânãr instruit, cu o culturã solidã, cu bogate cunostinte de istorie, filozofie, sociologie si literaturã. Printre optiunile de lecturã ale protagonistului se numãrã: Garcia Márquez, Ernesto Sábato, Turgheniev, Gabriel Liiceanu, Mircea Cãrtãrescu, Andrei Plesu, Mircea Vulcãnescu, Kirkegaard. Câteva dintre scrierile volumului au fost publicate în revistele: <Dilema>, <Dilema veche>, <Axioma<, <22>.
Asa cum relevã si autorul prefetei, Paul Ianca, aceastã carte, cu un titlu incitant, glisantã ca formulã, este greu de încadrat într-o anumitã specie literarã: jurnal, eseu, literaturã de granitã? Cert este cã tânãrul ei autor apartine în mod emblematic unei generatii, generatia anilor ’90, cãreia încearcã sã-i compunã un portret pe care îl deschide cãtre alteritate. Metoda intertextualã este frecvent folositã: sunt prezente citate originale din autori francezi, englezi sau americani. Dialogul polemic cu tânãrul istoric Adrian Cioroianu, viziunea controversatã asupra istoriei si a evolutiei evenimentelor politice, duiosia caldã a sentimentului filial ce se revarsã în efuziuni lirice asupra universului parental, stilul pertinent, degajat, pe alocuri incisiv, aduc în fata lectorului o carte ce meritã sã fie cititã.
Cristina DINU

Raluca Neagu
Epidermice

Raluca Neagu, autoarea volumului de versuri Epidermice (Editura Plumb, 2003), e un <caz> mai special. Aflu cã, desi acum popularitatea ei se aflã în suferintã, la vârsta de 11-12 ani a produs senzatie de <copil minune> în lumea poeziei. În cenaclul revistei Ateneu si în cel al Universitãtii din Bucuresti a fost, atunci, întâmpinatã cu ovatii de cãtre poeti si critici reputati. Un triumf cum rar se întâmplã. Apoi, revistele literare au publicat-o si apreciat-o ca pe o <revelatie> si o <certitudine> (Sergiu Adam, Cristian Teodorescu, Laurentiu Ulici, Mircea Martin, Cristian Popescu, Srgiu Radu Ruba, Ana Blandiana, Mircea Cãrtãrescu, Nicolae Manolescu, Sorin Preda etc.). Si totusi, editorial nu a apãrut, ori din pricina culorii sumbre a versurilor sale, pe vremea strãluminoasei epoci, ori din retractilitate de mimozã în contextul invaziei <literare> postdecembriste. În devãlmãsia bãtãliilor canonice, politizate la sânge, si în îmbrâncelile pentru ocuparea locurilor din fatã, delicatetea tinerei poetese s-a refugiat în studiu pentru o mai bunã întemeiere a vocatiei. Nu face parte din nici o grupare, nu apartine nici unei orientãri zgomotoase. Asa se face ca abia acum si-a luat inima în dinti sã dea le ivealã prima ei carte, cu o selectie de maximã rigurozitate. Oficiul precuvântãrii îl face un critic toarte serios, Constantin Cãlin, deopotrivã comprehensiv si bine temperat, de la care meritã sã retinem mãcar opinia despre <simtul gravitãtii> în poezia Ralucãi Neagu. Ceea ce presupune refuzul retorismului, discursivitãtii si exhibãrii intimiste.
De curiozitate, am început lectura volumului cu Addenda ce cuprinde câteva din poemele elevei care a produs o mare uimire la o vârstã atât de fragedã. Într-adevãr, e vorba de o precocitate de exceptie, atât prin spontaneitatea genuinã cât si, mai ales, prin buna stãpânire a dictiunii poetice. Naturaletea îsi cautã forma, sentimentul nu se exprimã prin efuziune, ci prin crearea de structurã. Evident, interogativã îndeobste, încã din faza cea dintâi, poezia se sileste a-si gãsi locul între vis si pãmânt, între transcendentã si contingentã, ca o presimtire a gravitãtii faptului de a exista. Încã de pe acum, copila poetã simte cum îsi suge sângele din degetele pline de poezie ale lui Nichita si are, totodatã, viziunea îngemãnãrii vietii cu moartea: <Stare de gând, mizerie / Pãlesc în clipã / sub bustul romantic / Al lui Eminescu / Spaimã, chemare / Concurenta în moarte / Mecanism pe urmele lui / Sunt singura care am / Statuie lângã moarte> (Statuia). Cei doi termeni ai ecuatiei ontologice devin prevalenti în ceea ce s-a numit <reteaua de obsesii> din volumul de debut al <maturitãtii>.
Asa se explicã absenta virusului biografico-sentimental, în favoarea esentializãrii si în pofida abundentei <epidermice>. Starea poeticã e provocatã tocmai de proiectia intensivã a concretului în spirit, a senzatiilor la gradul profunzimii. Acuitatea senzorialã intrã în structura imaginarului sub forma unor imagini obsesionale. Rãtãcitã în singurãtãti profunde, aceastã poezie se deschide deodatã simturilor si constiintei. Aventura poeticã dobândeste o vibratie interioarã, niciodatã explozivã, totdeauna cu ecouri subiacente. <Incertitudinea> este, de fapt, o stare care exprimã ambivalenta structuralã a tot ce existã: <Ochii mei s-au rupt / Pe mine mã naste un val. . . / . . .sau poate e gândul. . . / Poate e ninsoarea care-mi coboarã / pe sira spinãrii / poate sunt palmele mele care zgârie curgerea. / Si totusi am un sentiment matern. . . / Poate e paradisul rece / Care îmi mângâie clipa> (Incertitudine). Un patetism <închis>, cu strigãte sugrumate închipuie misterul existential, sursa dintotdeauna a poeziei, himerismul ei, care nu are nimic spectacular, dar o intensitate continutã. Cu toatã încãrcãtura ei <materialã>, poezia aceasta are o discretie de fond, pulsatorie totusi. Cugetul si simtirea, timpul si creatia, spiritul si trupul, substanta si esenta se întâlnesc într-o priveliste a nelinistii fecunde.
Poezia Ralucãi Neagu, care pune în miscare toatã anatomia omeneascã, reuseste sã creeze enigma transgresiunii. Predominã dezamãgirea, suferinta, tristetea, durerea, singurãtatea, un fel de neputintã provocatoare, materializate în <elegii bolnave> si într-un <funebru narcisism>, cum ar spune Cioran: <Tristetea mea / Aude valurile întunericului / Care se sting. / Sunt atât de moartã / încât. . . sunetele se prãbusesc în mine. // Deodatã / M-am trezit. . . / Alerg mâncând clipele care nu mã ajung / Tristetea mea aude arcurile sângelui. . . / Ele se târãsc arzându-mi celula… Si. . . // Lumina ei mã va stinge sub cer. / Ce greu e sã mã sterg pe fatã de Moarte!> (Tristete). O adevãratã arheologie a mortitudinii, o <joacã obositã> de <copil gol al mortii>. În definitiv, e o invitatie la existentã: <Vino, lacrima mea bolnavã. / Vino, mai dã o raitã prin gingiile infinitului. . . / Veniti dragii mei hormoni, / Alãturati-vã spatiului. . .>
Un singur lucru e de neînteles: puzderia de constructii genitivale, adevãrate licente în poezie, ca sã nu le spun mai rãu. Altfel, Raluca Neagu se recunoaste ca poet veritabil prin elementul surprizã, nu socuri ticluite, ci implozii caleidoscopice. Si se mai recunoaste dupã harul neîndoielnic sustinut de mestesug.
Tr. CONSTANT

Geo Olteanu
Primul concept

Întâi de toate, Geo Olteanu este poet, are, cum se spune, fibrã liricã, evidentã chiar si în prezenta permanentã a muzei umoristico-satirice, în practica epigramei si în cea mai bunã exegezã a ei în literatura românã. Liricul a tradus din Rubayate-le lui Omar Khayyam, a scris poeme adânc meditative si melancolice, interogative si elegiace (Dor de infinit, Timpul vertical, Stante).
Pe coperta cãrtii, apãrute la editura Astra-Nova, Primul concept, troneazã, în loc de introducere, ying si yang: într-adevãr, una din principalele teme ale volumului este natura antagonicã a lumii, omului, universului etc., naturã, însã, dobânditã, pentru cã <primul concept> era <o lume monotonã>, formã pe care, prin ambiguitate, o va îmbrãca si distinctia dintre bine si rãu, pentru cã opusele se atrag si, de ce nu, se confundã. Ironia (mai ales) la adresa societãtii aflate în tranzitie vãdeste maniera epigramaticã a autorului. Într-o astfel de societate, câinele, greierele, obiceiul de a <spãla rufele în familie>, adicã discretia sunt unicate, cel care le reprezintã sau este reprezentat de ele este unul dintre <anormali> si, deci, <invitat sã se sinucidã «singur»>, poetul este nevoit: <sã-mi iau aripile-n brate / si sã pic de la etaj>. Valorile rãsturnate sunt privite cu amarã ironie. Omul bolnav este, conform lor, acela sãnãtos, în sens sorescian: <- Eu simt ceva mortal, doctore, / aici în centrul fiintei mele. / Mã dor toate gândurile, toate visele / si toatã noaptea, pe soare, pe lunã, pe ploaie si pe ninsoare> (Boala). Solutia pentru a putea supravietui absurdului cotidian (devenit cotidianul absurd) este indiferenta ori izolarea celui care s-a <nãscut prea devreme pe pãmânt>, <în altã dimensiune>, idee care duce cu gândul la Voiculescu.
Instrument al jocului de cuvinte, ca si iubita, Dumnezeu este si obiectul unei la fel de pesimiste adoratii (si din nou Voiculescu!), în Rugã, în calitate de Mare Anonim, însã si de persecutor (în Puiul de brad), prin acceptarea formalismului (v. Euharistie, Revelatia), chemând omul, dar nepermitându-i sã rãspundã, imagine care aminteste de gravura I want! I want! a lui Blake.
Compromisul, ipocrizia sunt în stil blagian, specific umane, formã <maturã> a jocului. Mediocritatea (<dealurile>) înlocuieste <amintirea unui om mare>, <ca un munte>, însã este incapabilã <sã clãdeascã o nouã Eladã>, bradul retezat de <un înger în salopetã> se prãbuseste în imperiul absurdului, telurizat cu totul, purtând cu sine exclamatia de cezar; femeia este, în esenta ei, un <lucru mic-mic, cu cosite aurii si ochi de cicoare> (desi nu e exclus ca aceasta sã fie imaginea copilãriei), însã de negãsit; iar când este gãsitã, transformã, ori este transformatã sau, pur si simplu, despiritualizatã. Când este alãturi, ca ideal, iar nu privitã ironic, este respinsã în maniera <puiului de brad> (v. Chirurgie). Extraordinarul de zi cu zi nu e de ajuns, omul <anormal> vrea mai (prea?) mult, împotrivindu-se <societãtii bolnave>, ca un <copil nebun>.
În partea a doua a volumului, initulatã <Revelatie>, însingurarea îsi face loc ceva mai <serios>, poemele nu mai sunt atât ironice, cât de atmosferã [<o idee de cal> <cu cãlãretul mort în spinare>, <poteci care trebuiau sã existe> (subl. m., I. U.), <un vapor invizibil>], moartea, <calul albastru>, apare si ea, ca o optiune, înspãimântãtoare continuare a visãrii, pe care omul o refuzã: <Calul acesta m-a cam speriat, / am zis cã e prea mare, / si n-am sã-l pot struni, / asa cã nu l-am încãlecat.> (Calul albastru) si din nou singurãtatea si femeia care fie nu poate, fie nu meritã, fie nu se încearcã sã fie ajunsã, iubitã: >de la un timp / ochii nu se mai pot vedea / buzele nu se mai pot sãruta / mâinile nu se mai strâng / si nici auzul nu mai aude nimic> (Zid chinezesc). S-ar zice cã ruptura de celãlalt, ori de sine, care, <înghesuit în sine>, <într-o cazematã de gânduri>, <nu are curajul sã iasã>, n-o vãd decât martorii muti. Ludic în Vine sapa, serios în Rugã, lui Geo Olteanu îi este specificã ironia, la care revine în textele (unele dinte ele - parafraze la Topârceanu ori Nichita) din cea de-a treia parte a cãrtii, nu întâmplãtor numitã Cum grano salis.
Ioana URSU