Seria a patra, editatã de Cercul literar «Geo Bogza» si Fundatia «Hasdeu»
Cum se naste un poem?
Am pornit de la titlul unei scurte poezii de Raymond Queneau, Cum se scrie un poem, si, modificând putin enuntul, am adresat întrebarea fãrã nici un fel de pregãtire anterioarã, cu reportofonul deja zumzãind în fata interlocutorului. Am evitat intentionat sã oferim rãgazul necesar elaborãrii unui rãspuns. Un risc asumat si posibilitatea unui câstig în autenticitate. Cât? Vedeti mai jos, în ordine cronologicã.
Cezar Ivãnescu:
<E frumoasã întrebarea, pentru cã, vorba ceea, vine dinspre un mare artist. Vreau sã vã spun asa: eu aveam un titlu de poem, pe vremuri, cam în genul acesta - scriind cu tot corpul. Actul scrisului, dacã facem un pic de filozofie zen, actul scrisului este un act de transmisie a pneumei, asa, din trupul uman în litera scrisã, în hârtia pe care scrii. E un act de transmisie spiritualã. Nu poti scrie decât cu tot trupul si cu tot spiritul tãu. Adicã este un act total. Cu adevãrat total. Care pentru artist înseamnã o epuizare totalã. El îsi transmite energia lui în totalitate scrisului sãu. Dacã nu face asa, scrisul e un divertisment, o distractie, tot ce vrei, dar nu o mare artã. Deci asa se naste un poem. ªi mai spuneam încã un lucru, ca sã punctez cu o a doua idee la întrebarea dumneavoastrã. La Facultatea de Filologie din Iasi, la Universitatea <Al. I. Cuza>, la o întâlnire cu studentii de acolo, le-am citit un poem de-al meu, l-am interpretat, am fãcut o exegezã a lui, literarã si filologicã, apoi l-am cântat si, când un student mi-a pus aceeasi întrebare ca si dumneavoastrã, cum scriu un poem, - n-a întrebat si dacã am fãcut tantra si am oarecare experientã tantricã - i-am spus: ca si cu amorul, la aceastã vârstã la care sunt eu, când nu mai faci amor cu oricine, nu te mai arunci pe orice doamnã îti iese în cale, ci astepti femeia potrivitã, clipa potrivitã, starea ta potrivitã si întâlnirea este cu adevãrat de exceptie, la fel e si cu poemul. Acum stiu în ce clipã mã asez la masã si scriu. Nu mã pornesc în orice clipã, în orice moment al zilei, al sãptãmânii samd. Un mare maestru al meu, desi nu sunt plastician, Brâncusi, spunea asa: important nu e sã creezi, sã compui, sã scrii, cum vrei s-o iei, important e sã te pui în starea de a crea, sã ajungi acolo, la starea aia privilegiatã. Indienii, în arta lor traditionalã, numeau asta starea de rasa, când artistul se purifica de tot ce era lumesc, se retrãgea în chilia lui, dacã era pictor, la fel, în cãmãruta lui, dacã era autor, si acolo, desprins de undele astea proaste, de energiile astea proaste, mundane, într-o stare de relatie purã cu divinul, crea. În acea stare privilegiatã. La modul, cum sã spun, poate mai jos, poate mai laic, dar cam asa se 
întâmplã si la mine lucrurile în clipa de fatã. Adicã ajung în starea de a putea crea.
George Vulturescu:
<Fiecare femeie naste unde-i vine ceasul. În satul meu se nãstea pe câmp, se nãstea acasã, mai nou se naste numai la maternitate. Asa se întâmplã si cu poetii. Unii au maternitãti, iar altii - locurile lor privilegiate. Pe stradã, undeva într-un colt de masã. Eu îmi port cu mine poemul luni de zile si, dintr-odatã, mã salutã ca si cum l-as vedea, l-as revedea pe un bun prieten. Atunci este momentul când îl recunosc.>
Gellu Dorian:
<Un poem se naste dacã are cu adevãrat o gestatie bunã. Dacã în starea poeticã existã acel mic nerv din care el sã fie expulzat din sine cãtre afarã, cãtre cei care-l asteaptã. Nu vorbim de tehnici, sunt o grãmadã, ci de acea stare poeticã pe care trebuie s-o comunice. Altfel, se ajunge la foarte multã poezie sterilã, poezie vorbãreatã, poezie care nu spune prea mult, pentru cã stãrile poetice sunt ori împrumutate, ori mimate, si atunci nu iese poezie. Poezia trebuie sã o gestãm, sã existe în tine. Te nasti cu ea, de acolo acel datus nascendi de care are nevoie poetul.>
Ion Stratan:
<Personal, cred, din experienta mea si din ceea ce înteleg din diferenta între geneza universurilor poetice ale altora si felul în care anvizajez geneza poemului, cã existã, paradoxal, desi se aflã poetici, desi preeminenta stilului este evidentã în cadrul unei creatii coerente, atâtea moduri de a se naste un poem, cel putin câte litere existã în alfabet. Asadar, cerându-mi un timp de rãgaz interior, pentru faptul cã nu am o creatie atât de întinsã încât sã pot oferi ex cathaedra o retetã absolutã atât a inspiratiei, cât si a poiein-ului, a face artizanal poemul, spun imaginar, rãsfirând paginile unui album de incipituri interioare si de încercãri de condei, la sfârsit, cã, personal, am cam cinci-sase feluri de detectare a izvoarelor - folosind, deci, metafora - nasterii poemului. În primul rând, este vorba de o predispozitie poeticã. Încerc sã am o predispozitie poeticã, pentru momentul în care inspiratia sau urgenta transcrierii metaforei, care va fi importantã în poem, sã gãseascã terenul fertil. Deci, nu mã prãpãdesc dupã politicã, sport - mã uit numai la tenis, iar grupurile umoristice, ca si o parte a Academiei Catavencu, au trecut pe planul doi.
În al doilea rând, caut un exercitiu continuu al apropierii scriiturii de momentul revelatiei. Pentru cã este o revelatie crearea unei poezii. În dimineata aceasta, în care mi-ati fãcut onoarea sã mã vizitati, mã gândeam la temenii clasici, unii perimati si dogmatici, ai filosofiei si stãteam si-mi ziceam: dom’le, cât de greu e sã scrii poezie, care e instanta ce ocupã cel mai putin spatiu, timp si materie; în vechii termeni odiosi si injuriosi ai materialismului dialectic. Uite, si eu, om serios, de 110 kilograme, stau si mã ocup cu arta care ocupã cel mai putin timp, spatiu si materie. Mã gândeam, asa, sã mai continui… Acuma, cã ati venit, trebuie sã continui. ªi, în exercitiul acesta al metaforelor prezente pe caiet, unele sunt mai puternice, altele sunt mai slabe. Ele, într-un moment auroral, care este acela în care am hotãrât cã pãrtile, sentimentul, eventualitatea viziunii sociale, încheierea poemului, se cern în metafore pertinente si metafore devenite nerelevante, care picã de la sine ca frunzele dintr-un pom. Acestea ar fi douã, trei pârghii ale nasterii poemului: încercarea de a pãstra o stare continuã, fragedã pentru poem; doi, o liniste interioarã si o oarecare - îi pot spune chiar - ascezã, pentru ca, în momentul revelatiei, sã gãseascã virtualitãtile în posibilitatea de a se actualiza la maximum de putere; trei, un exercitiu continuu al scrierii metaforelor, pentru ca ele sã nu se piardã pe drumul dintre intuitie si scriiturã; si patru, pot spune si lucrul acesta: am încercat sã trãiesc intens <subiectele> aventurii spirituale, aventurii biologice, <expeditiei> în universul vizibil, de la mass-media pânã la o cãlãtorie sau alta; am încercat sã mã mentin în formã pentru modesta si, adeseori, deceptionanta noastrã aventurã existentialã. Din aceste experiente, din aceste contondente, ricanãri ale vietii, din confruntarea - acum, în ultimii ani, se vede clar pentru toatã lumea - cu natura, care s-a schimbat mult, încerc sã-mi mentin un tonus de descoperitor. Dacã nu stiu cât sunt inventator, douã, trei categorii de mici inventii existã si în poezia mea, mãcar câteva descoperiri sã îmi apartinã. Termenul s-a mai folosit, eu îl reiau aici pentru onestitate.
Lucrul cel mai important, ca al cincilea punct în orice fel de expunere, este cã miezul de foc al poemului, ceea ce îl face sã fie poem ca atare, felul lui de a se raporta la ce s-a scris si la tine însuti, este un mister absolut. Punem deoparte fisele scrise, ne pãstrãm starea bunã, asteptãm revelatia, totul se transcrie de la o scânteie oarecare de afectivitate, de senzatie, de amintire, de revelatie lexicalã, dar modul în care poemul, asemenea, cum spune Proust, unui tourbillon de couleurs, un cuibar rotit de ape peste care luna zace, cum sublinia tânãrul Argehzi din poeziile preferate eminesciene, si asa mai departe, acel miez de foc este un mister absolut. Ca si arta în sine, pentru cei care ne ocupãm de artã, ca si existenta, dacã privim în termeni stiintifici, dar nu pânã la capãt, pentru cã atunci ajungem sã ne considerãm experiente si nu experimentatori, ca si religia, ca si libertatea.
Am îndrãznit sã spun, corect, în termenii micii mele întreprinderi scripturale, cum fac pentru ca poemul sã se nascã si, dupã aceste patru, cinci puncte pregãtitoare, misterul rãmâne în continuare intact si, poate, cu atât mai mult fraged si atrãgãtor.>
Liviu Ioan Stoiciu
<Vã rãspund chiar în zilele în care am rãmas fãrã computer performant (un laptop), abia cumpãrat cu banii Premiului Congresului National de Poezie (prima editie, Botosani, octombrie 2004), plus economii personale. A fost furat, e imposibil sã-l mai pot recupera. O pagubã care mã dã peste cap. Nu mi-am venit încã în fire. Constat cã sunt pus la încercare din ce în ce mai brutal - e normal, nu? Acum scriu la strãvechiul meu PC (depãsit moral), pe care nu mi l-ar primi nici un muzeu de curiozitãti. Îmi deplâng soarta, desi computerul nu are altã legãturã cu tema dumneavoastrã, decât indirect: dacã pun problema culegerii poemului definitivat pentru tipar. Eu nescriind un poem niciodatã <direct> la computer (nici la masina clasicã de scris).
Cum se naste un poem? Dumnezeu sã mã ierte - de unde sã stiu eu cum se naste? Profan, pot sã accept cã la mijloc sunt niste amestecuri chimice specifice în organism, mai subtile. Altfel, din exterior, vã pot spune care e la mine <tabietul> scrierii unui poem. Din capul locului subliniez cã scriu numai exercitii în versuri (niciodatã poeme definitive; chiar dacã transcriu de mânã poemul definitivat, imediat dupã ce-l scriu), pentru sertar. Am mai fãcut caz de asta. Scriu versuri numai de mânã - dacã sunt acasã, numai cu stiloul (unul chinezesc, de dinainte de 1989) cu cernealã neagrã si numai pe <stomacul gol> (adicã dupã trezire, nu conteazã ora). Rar scriu si în deplasare, dacã sunt în concediu de odihnã si am o zi întreagã la dispozitie de pierdut (atunci scriu si cu pixul, cu minã neagrã). Nu mã pot programa, dar în zilele în care nu ies din casã întreaga zi, subconstientul îmi poate propune sã încerc sã scriu un poem-exercitiu – mã asez la birou si niciodatã nu stau mai mult de jumãtate de orã: dacã nu reusesc sã scriu ceva, renunt.
Repet, de regulã stau jumãtate de orã – dar dacã mai pun la socotealã si pregãtirea initialã, adicã timpul câstigat cu ochii în gol sau fixati pe pereti, se împlineste si o orã. Dacã reusesc sã scriu un poem (ideea lui centralã, dacã pot sã spun asa, se scrie într-un sfert de orã), îl transcriu, deci, <pe curat>. Revin asupra poemelor dupã ani de zile (nu public un poem recent scris, astept sã-l uit de tot, sã pot sã iau distantã fatã de ceea ce am scris la un moment dat), când le valorific sau le arunc la cos, cu luciditate, fãrã regret.
Scrierea versurilor are si putere tãmãduitoare (ai senzatia cã nu trãiesti de pomanã).
Într-un fel sau altul, versurile se scriu singure, nu-mi bat capul cum se nasc – nici nu mã intereseazã. Textualismul a încercat sã arate cum se naste, nu se face (<nãscut, nu fãcut>) poezia, proza, teatrul, el a dat de gol secretele viziunii creatoare. La derutã, textualistii au fãcut ce fac iluzionistii, când îsi dau de gol secretele si stricã misterul... N-a fost nimic extraordinar în a afla cum se scrie de la sine o poezie. Stã la îndemâna oricui, de altfel, sã încerce sã scrie poezie (cã nu e om sã nu fi scris o poezie în viata lui, vorba cântecului): ia un pix, se gândeste intens la ceva anume, apoi nu se gândeste la nimic minute în sir, stând cu ochii în patru – si... Dumnezeu cu mila, depinde: nu e exclus sã se trezeascã scriind si sã nu se mai poatã opri...>
20 noiembrie 2004. Bucuresti
