Poem pentru sfârsitul veacului

Când totul era bine
Si cuvântul păcat dispăruse
Si pământul era pregătit
În pace universală
Să se odihnească si să triumfe
Fără crezuri si utopii,

Eu, nu se stie de ce,
Învelit de cărtile
Prorocilor si teologilor
Filosofilor si poetilor,
Căutam un răspuns
Încruntându-mă, strâmbându-mă, desteptându-mă
În mijlocul noptii

Bombănind în zori.
Ce mă apăsa pe mine atât
Era oarecum rusinos.
Lipsă de tact si prudentă
Ar fi cu voce tare să vorbesc de asta,
Ar putea chiar părea o ofensă
Împotriva sănătătii omenirii.

Din păcate, memoria mea
Nu vrea să mă părăsească
Si în ea, fiinte vii
Fiecare cu propriile dureri,
Fiecare cu propria moarte,
Cu spaima ei.

De ce atunci neprihănire
Pe plaje paradiziace,
Un cer imaculat
Peste biserica mântuirii?
Este oare pentru că
Asta a fost demult?
Unui sfânt întelept
- Aflăm dintr-o istorioară arabă -
Dumnezeu i-a spus cam răutăcios:
„Dacă as fi dezvăluit oamenilor
Ce păcătos esti
Nu te-ar putea preamări”

„Iar eu, dacă le-as mărturisi
Cât esti de milos
- Răspunse bărbatul sfânt -
Nu s-ar sinchisi de tine.”

Spre cine să mă întorc
Cu acea problemă întunecată
A durerii si, de asemenea, a vinei
În conceperea lumii,
Dacă fie aici jos,
Fie acolo sus
Nici o putere nu poate aboli
Cauza si efectul?

Nu gândi, nu îti aminti
Moartea pe cruce,
Desi zilnic moare
Unicul, cel ce iubeste,
Care fără nici o nevoie
A consimtit si a dat dezlegare
Ca tot ce este să existe
Inclusiv cuiele de tortură.

Cu totul enigmatic.
Cu neputintă de dezlegat.
Mai bine să ne oprim aici.
Limba asta nu-i pentru oameni.
Binecuvântat fie triumful.
Culesul viilor si secerisul.
Chiar dacă nu fiecăruia,
Îi e îngăduită pacea.