Zile si nopti în Wanamotu

Din cronica lui Ármin Thorvalds

Daniel CRĂCIUN

Cu un incontestabil talent de povestitor si multă, multă migală, Daniel Crăciun a debutat la maturitatea necesară cu un roman dorit de anticipatie (categoria postcatastrofă) intitulat Conspiratia mutantilor. Cronica lui Ármin Thorvalds (Editura N’Ergo, Galati, 2001). Dincolo de pretextul originar si infrastructura tehnico-stiintifică convingătoare, aveam de-a face cu o proză captivantă, plină de suspans, excelent scrisă. Iată că, acum, autorul „recidivează”, fără a se grăbi, am zice, cu o continuare care sperăm să vadă cât mai curând lumina tiparului. Dacă prima carte a avut o circulatie restrânsă, din cauza tirajului nu foarte generos, încercăm acum, publicând un fragment din cea de-a doua, să oferim posibilitatea unei, fie si partiale, edificări asupra unui autor care, într-adevăr, are ceva de spus. (F. D.)

CAPITOLUL 3. Naufragiu mai putin obisnuit; Incident la tărm; O clinică si un “tratament” neasteptat; Vise, întâmplări si amintiri

[...] “Oare insula este pentru marinar sau marinarul pentru insulă?” – mi-a venit în minte în dimineata următoare acostării în portul Annanua. Poate merita să o sugerez Louanei ca temă pentru Deraman sau invers, rămânea de văzut. Domnul Wong organizase o serie de întâlniri pe vas, prezentări si discutii cu oficialităti, la care trebuia să iau parte. În plus, autoritătile instituiseră o restrictie temporară de debarcare, pentru evitarea aglomeratiei. Nu puteau merge în oras, într-o zi, decât maximum zece persoane de pe fiecare vapor, iar eu a trebuit să cedez rândul meu. Între timp, au urcat la bord micii comercianti de obiecte de artizanat, vânzătorii de peste, fructe, suveniruri si cărti vechi, sau agenti ai localurilor de tot felul.
Altă vizită am primit-o din partea unei biserici plutitoare, un vas de misionari care patrula în arhipelag, convertind pe oricine se arăta dispus să se pocăiască. Ascultându-i pe predicatori, reiesea că pe tărm e iadul, Sodoma si Gomora, căruia îi puteam cădea victime dacă n-am fi fost mântuiti. Aveam mare noroc că veniseră să ne salveze sufletele tocmai la timp, înainte de a păsi acolo. Nu eram niscaiva copii si, cu toate că lucrul ăsta ne făcea oarecum curiosi, să cunoastem mai bine locurile, trebuia să ne resemnăm deocamdată. În tot cazul, păreau cam supărati pe insulari si nu întelegeam de ce.
Când, în cele din urmă, am ajuns la mal, initial, nu am remarcat nimic iesit din comun. Annanua avea, mai curând, aerul unei pasnice statiuni turistice. Activitatea economică principală se desfăsura în port, iar orasul era plin de restaurante mici, dar pitoresti, si locuri destinate spectacolelor în aer liber. Coborâsem de pe navă cu un grup, unii s-au lăsat fermecati de ochii dulci ai fetelor din baruri, dar eu cu Deraman, după ce am hoinărit o vreme, am ajuns pe o plajă. Louane nu putuse veni, din păcate, o puternică ameteală o consemnase la bord. Plaja era destul de animată, plină de tineri frumosi de toate rasele. Asa cum era de asteptat, devenise un adevărat loc de întâlnire între localnici, sau între acestia si turisti. Neobisnuit de multe femei europene se răsfătau la soare în costume de baie foarte aproape de modelul vegetal originar, ca formă si dimensiuni, acoperind doar strictul necesar din motive de protectie, la care, de altfel, o parte din ele renuntaseră. Băstinasele ma’ohi, cu piele arămie si părul negru coborând în cascade peste umeri si pe spate, îsi etalau trupurile superbe cu demnitatea si rafinamentul înnăscut al printeselor Pacificului. Era o priveliste de vis pentru orice marinar. Dar nu aveam de gând să fac vreo cucerire de moment, asa că m-am avântat în larg, ca să mă dezmortesc.
Voiam să simt aerul proaspăt, să-mi umplu plămânii ca după un efort intens. Şi-apoi, tărmul văzut dinspre larg, de la nivelul oceanului ca un animal marin, înseamnă o experientă vesnic proaspătă. Cumva încercam să mă relaxez, măcar o jumătate de oră, ca orice vizitator. Când eram la Kaunas, în zilele de vară, înotam pe săturate în apele reci ale Neman-ului. A fost o călire extraordinară a organismului pentru că eu, practic, n-am fost bolnav niciodată. Acum era altceva, apa era caldă, o plăcere. Am ajuns la distanta potrivită pentru gustul meu de aventură, iar după aceea am plecat înapoi, spre mal. Probabil că urma să mă întorc singur la vapor, asa gândeam, Deraman avea toate motivele să încerce să se integreze în noul mediu într-o manieră foarte plăcută, până a doua zi dimineată.
Pe când înotam în fortă, am simtit că ating ceva cu mâna, instantaneu am încercat să mă retrag, dar pe măsură ce voiam să evit contactul cu masa gelatinoasă si piscătoare mă încurcam mai rău. Mă zbăteam disperat, dar nu reuseam să scap. Am întrezărit atunci o imensă calotă aproximativ pătrată din care ieseau o multime de tentacule nesfârsite, Dumnezeule!.. Era “cutia australiană”, sau “viespea de mare”, o meduză foarte periculoasă, dar nu mai văzusem niciodată un exemplar atât de mare. M-am scufundat si am reusit în cele din urmă să scap, rupând tentaculele ale căror resturi s-au lipit pe mine. Inima îmi bătea nebuneste si îmi era teamă că paralizez înainte să ajung la mal. Eram desensibilizat la unele de veninuri, dar împotriva “cutiei australiene” nici nu s-ar fi putut. Oricum, desensibilizarea nu e niciodată deplină, pentru că fiecare individ al speciei are un grad diferit de toxicitate, în conditiile în care efectul antidotului e temporar. O durere cumplită îmi cuprindea bratele si pieptul si continuam să înot, în ciuda ei. Respiratia mea devenise sacadată, nervoasă. Simteam că lupt împotriva imposibilului. Fără să mă astept, am primit un ajutor, am văzut un delfin mare care se apropia de mine si mi-am dat seama că era un Supraveghetor. M-am oprit, am apucat inelul agătat cu un ham special de burta delfinului si tras asa am ajuns aproape de tărm, unde un om m-a ajutat să ies din apă. I-am soptit, gâfâit:
- Australian box jellyfish…
După aceea cred că n-am mai fost în stare de nimic. Deraman a sosit de undeva din apropiere si vorbea întruna. Pe piele îmi apăruseră dungi rosii, iar bucătile de tentacule mai zăceau lipite ici-colo. Oamenii au început să vocifereze în dialectul local, apoi cineva a venit cu o doză de antidot, pe care mi-a injectat-o. Eram perfect constient, desi nu puteam vorbi si abia reuseam să respir. Deraman mă lămuri:
- Vor să te ducă la un centru terapeutic, se pare că veninul e foarte puternic si e mai sigur pentru tine.
Un automobil sosi în grabă si m-au transportat la un fel de spital. Oxigenul mi-a redat, întrucâtva, tonusul. Când am ajuns, personalul medical m-a luat în primire, injectii cu noi doze de antidot, analize, adrenalină subcutanată, alifii, am avut parte de toate până am adormit sub influenta sedativelor. Restul zilei a trecut fără să-mi dau seama prea bine de ceea ce se întâmplă. Aveam momente scurte când deschideam ochii, simteam o arsură pe brate si piept, după care adormeam din nou. M-am trezit abia după multe ore, în plină noapte, am coborât din pat, dar în mâini si pe piept mă întepau încă sute de ace. M-am întins la loc, iar după un timp, a venit o asistentă, m-a ajutat să beau putin ceai, m-a examinat si a plecat.
Am remarcat că sunt complet gol, jenant, dar ce să fac… Am adormit din nou, după care am simtit că cineva îmi unge delicat pielea. În cameră se aprinsese o lumină slabă, era tot asistenta de adineauri, frumusică, cu o mină foarte serioasă si gravă. În aer plutea un miros dulceag de alifie.
- E rău? am întrebat.
În loc de răspuns, a dus degetul la buze, în semn de tăcere. Întotdeauna capătă un ascendent asupra noastră cineva care ne îngrijeste când suntem neputinciosi. Psihologic, factorul acesta e cu atât mai important dacă se întâmplă să cădem la pat pe nepregătite. Atunci, acceptăm orice, pentru că am fost luati prin surprindere.
Meduzele acestea trăiesc mai mult în jurul Australiei, după cum li se si spune, până acum nu au fost observate în Tahiti sau, cu atât mai putin, în Wanamotu. Cea peste care am dat, avea o calotă de vreo doi metri. Veninul lor e atât de puternic încât poate fi mortal dacă se depăseste o anumită suprafată de contaminare. Modularea genetică a imunitătii, atât de eficace în tratarea a nenumărate boli, nu este folositoare întotdeauna atunci când e vorba de toxine si veninuri, care par din ce în ce mai puternice. Aceste informatii le auzisem de la personalul spitalului ca prin vis, iar acum mi le-am reamintit, în timpul acestui ciudat si plăcut masaj. Cred că am si adormit după o vreme. Am avut apoi un vis, dar nu imediat, ci în cursul noptii, pentru că am simtit când a plecat sora.
Eram în anexa depozitului din Kaunas, unde aveam un pat ascuns într-un colt. Ajunsesem la vârsta adolescentei, când începusem să mă joc cu păpusile de silicon, comandate de marinari de la depozitul nostru. Au fost primele mele iubite. Eu si alti hamali tineri ne învătasem să umblăm în coletele cu asemenea mărfuri aparte. Erau, sau mi se păreau la vârsta aceea, foarte bine realizate, frumoase, blonde, roscate, brunete, cu trupuri nurlii, având consistenta si greutatea identică cu a unei femei în carne si oase. Cele mai perfectionate puteau fi încălzite la temperatură normală, executau anumite miscări, iar când vorbeau, emiteau scurte propozitii cu referire la sex. Li se mai spunea si “păpusi vorbitoare”. Totusi, nu aveau inteligentă reală, cum au apărut mai târziu. Dormeam cu una dintre ele în pat si ce n-as fi dat să fie o femeie adevărată… Eram un adevărat Barbă Albastră, schimbam mereu “fetele”! De data aceasta, chiar părea adevărată, pentru că nu rostea nici un sunet din repertoriul lor obisnuit de exclamatii, chiote si gemete electronice. Era caldă si umedă, si mă acoperea cu sărutări pătimase si perverse. Mă excita, cum niciodată nu reusise vreuna, cu toate programele lor specializate. Îi simteam greutatea peste mine, freamătul sânilor calzi care-mi împungeau pieptul si forma rotundă a feselor în palme. I-am soptit ceva, în lituaniană… Ah, ce vis! Am terminat repede, cred, ca un pusti, după care am căzut într-un somn profund. Când m-am trezit era ziuă, fusesem învelit cu un pled, si am cercetat patul, îngrijorat că am lăsat urme. Nu se vedea nimic. “Hm, mi s-a părut!”… Mi-am zis în sinea mea că visul a fost, probabil, tot o consecintă a veninului, deoarece citisem că la unele specii de meduze, veninul are ca efect secundar excitarea erotică. Urmele tentaculelor abia se mai zăreau, iar usturimile trecuseră. Încă ametit, am iesit la plimbare după ce am găsit un halat cam mic pentru mine, fireste că n-as fi umblat gol prin spital, iar personalul a sesizat agitatia mea si mi-a dat câteva pastile. Asistenta care mă masase în cursul noptii nu mai era, tare as fi dorit să o văd la lumina zilei. Simteam nevoia să-i ofer ceva, dar nu stiam ce anume. După vreo oră, centrul medical intră într-o usoară agitatie, un du-te-vino cu un aer de bună dispozitie. Nu era chiar un spital, fiind mai mic decât spitalele obisnuite, un sanatoriu cu flori la tot pasul, cu mobilier împletit, tablouri si tot felul de statuete...
Era ora când hrăneau vietătile, nu mă refer la pacienti ci la câteva animale ce se strecurau prin unghere si în grădină, arici, un raton, căprioare, maimute nostime si multe păsări frumos colorate. Se pare că erau utile sub aspect terapeutic sau, în orice caz, ridicau moralul.
Visul de peste noapte mi-a reamintit copilăria si adolescenta mea. Cât am stat la depozit învătasem tot felul de lucruri si poate as fi rămas acolo dacă nu apărea Gunnar. Ceva bun a fost că stiam pe dinafară toate mărfurile, valoarea lor, si foarte multe despre tehnologiile de manipulare si stocare, ceea ce m-a ajutat în munca pe vase comerciale, mai târziu. În rest, am avut lipsuri serioase în cunostinte si educatie, pe care le-am acoperit greu. Mereu mi-a fost teamă că mă fac de râs si, probabil, chiar m-am făcut de câteva ori! Căpitanii de vapor, în general, se cred mari destepti, iar pe puntea vasului, asa si trebuie să fie. Pe tărm însă, am resimtit mereu minusurile mele în educatie. Desi am început viata sexuală devreme, cu păpusi vorbitoare, prima prietenie adevărată am legat-o mult mai târziu, când aveam aproape optsprezece ani. Fata se numea Jasmin... O satenă delicată, cu ochi căprui, Jasmin părea o floare de interior, nu semăna cu nici una din “iubitele” mele anterioare. Născută într-o familie bogată, nu i se refuzase niciodată aproape nimic, însă ei i se potrivea foarte bine proverbul: “apele linistite sunt adânci”. Jumătate româncă, jumătate nemtoaică, era cu doi ani mai mică decât mine si, paradoxal, înainte de a ne cunoaste, experimentase din plin amorul virtual, în fel si chip. Un fapt simptomatic în acele timpuri si locuri, când oamenii nu mai aveau încredere unii în altii.
Fiecare om are ceva de ascuns, o latură pe care o considerăm rusinoasă sau secretă. În ceea ce mă priveste, pe unde am călătorit si în tot ce am făcut, am căutat multă vreme să-l ascund pe băiatul de pripas din depozit. Mai târziu, am înteles acest adevăr, mi-am schimbat atitudinea si am reluat numele de Pakenas ca semn al asumării complete a identitătii mele.
Cred că eram pierdut în astfel de amintiri când am văzut-o, a venit direct la mine:
- În sfârsit,.. Ármin, bine ai venit! spuse ea, simplu.
Rămăsesem cu gura căscată, o furtună de grad maxim nu m-ar fi surprins mai mult. Mă privea cu ochii ei sfredelitori si inconfundabili, de un verde aparte, radiind de bună dispozitie. Adăugă:
- Văd că nu te-ai asteptat, trebuia să te pregătesc cumva, dar eu te-am văzut de ieri...
- Lisa! exclamai eu si, apoi, am avut o retinere, pentru că ultima noastră discutie se terminase în niste circumstante foarte ciudate.
- Ei, da,.. mă poti îmbrătisa dacă vrei, confirmă ea.
Am îmbrătisat-o fără ezitare, cam în grabă, cu un val de entuziasm care mă cuprinsese brusc, apoi, mi-am dat seama că eram aproape dezbrăcat în acel halat caraghios, prea mic pentru mine, si cred că m-am făcut rosu la fată, ca să nu mai vorbesc de urmele meduzei. Mă văzuse si ieri... Mi-am imaginat cum mă contemplase, adormit si, eventual, sub influenta efectelor secundare pomenite! Ea, însă, era calmă. Îi simteam privirile pătrunzându-mi în suflet si surâdea, ca în după-amiaza aceea, penultima întâlnire, când am băut un ceai împreună.
- Su... Esti neschimbată! spusei eu, ezitând încă să o tutuiesc.
- Oh, cred că sunt destul de schimbată, după treisprezece ani de când nu ne-am văzut! Şi tu esti schimbat, în bine, si am auzit că esti căpitan...
- Mda... - recunoscui, cu modestie.
Ne-am privit reciproc, pret de o clipă, dar cu o încărcătură formidabilă. Îmbrăcată în alb, era tot atât de sveltă ca odinioară. Nu-si mai lăsase părul în voie, ca atunci, frumosul ei păr negru, atât de bogat, era acum strâns la spate în stil clasic, frantuzesc. Mi-au plăcut întotdeauna femeile cu chipul prelung care au la frunte un fel de vârtej ce dă farmec acestei zone de granită. La tinerete e semnul unei firi impetuoase, iar la maturitate conferă distinctie. În cazul Lisei, da, vârtejul era tot acolo, pe o frunte, presupus, mai înteleaptă!
Chipul ei avea un farmec desăvârsit dat de perfectiunea detaliilor, fruntea înaltă, ochii, nasul mic si drept, bărbia senzuală cu gropită, buzele, toate păreau fără cusur. Bronzată discret, căpătase acum o nuantă creolă. Avea si sânii mai mari, mai voluptuosi decât atunci, asa mi s-au părut. Fată de studenta de douăzeci de ani, frumoasă si stranie, pe care o cunoscuse cândva micul hamal, priveam acum o femeie tulburătoare de treizeci si trei de ani, înaltă, elegantă si stăpână pe ea.
Ne-am privit fericiti până când ne-a cuprins tristetea.
- Ce-a făcut prietenul nostru comun, lupul, până la urmă? mă întrebă brusc.
Am tresărit când a spus “prietenul nostru comun”.
- August...
- De mai multe ori m-am gândit la el. Nu stiam ce a mai făcut, după ce am plecat.
- A mai trăit în preajma castelului, încă vreo sase ani după m... Are un monument acum, pe promontoriu, chiar lângă mormântul lui Gunnar... A fost modelul sculpturii, dar simbolic, e vorba de Gunnar, supranumit “Bătrânul Lup”.
O clipă privi în altă parte, suficient cât să-i văd ochii umezi. Pe piept, purta un ecuson mare cu fotografie; Elise Sophia Kowalski, era numele ei întreg, Dr. med., Director, mai scria.
- La statui, stăm bine... - comentă, ca pentru sine.
- Tu conduci locul ăsta?
- Mă scuzati, doamna doctor, a intervenit o soră, un domn pe nume Wong insistă să-l vadă urgent pe căpitanul Thorvalds...
- A, da, Ármin, se pare că ai vizitatori.
- Vă rog, am spus eu, dati-mi un halat mai acătării!
- Desigur... oh, da! au încuviintat ele, râzând si schimbând priviri.
- Să nu pleci fără să-i vezi pe copiii mei, îmi mai sopti Lisa, strângându-mă de mână, după care se îndepărtă, lăsându-mă în grija celeilalte femei.
“Copiii mei”, ce voia să însemne asta? Era vorba de copilul lui Gunnar, cel care trebuia să-mi fie frate se născuse cu adevărat?! După plecarea subită a Lisei si a sotului ei nu mai aflasem nimic despre asta. Aveam un frate, sau o soră? Toate posibilitătile mi-au apărut dintr-o dată în minte. Oare avusese gemeni, ceea ce justifica pluralul, sau era vorba despre alti copii, conceputi ulterior inseminării din acea zi de sublimă nebunie?