Sebastian Sifft

răul
(poesine)

I celebrate myself, and sing myself
Walt Whitman

8

am plecat beat de pe esafod - în urma mea, ciuca îsi iubea victima - îi scotea un ochi, punea altul, o trăgea de limbă, o pupa - mai târziu, trecând la fel de beat pe acolo, după ce numărasem, doi trei patru
oamenii încă aplaudau. oamenii nu se puteau abtine să nu aplaude
era frumos, înfiorător de frumos - în stânga, o mamă îsi curta fiul
curvele din mac zăceau neatinse - isteria îsi luase avânt si crestea
am
numărat din nou trei patru cinci si toti începură să răspundă salutului meu
firele albe de păr stăteau împletite pe garduri - o mică epavă fu scoasă la lumină din case - salutau, toti salutau - am strâns greu din pumni, am urlat
gura de azbest îmi luă foc si atunci un pântec vechi fu adus
sters de praf si golit - putin a mai rămas, sopteau vietuitoarele albe din gunoaie - sterge-te la bot! nu mai plânge! - am auzit ciuca răcnind misterioasă-n ureche - dacă n-ai fugit acum e timpul să stai
nerusinatule!
obositule!
mă dădeam mort, dintii îmi mascau viclenia
oy vey! - jur, nu miscam nici un deget - coboram încet cu privirea pe ramuri, de pe vierme până pe fructele lor zemoase - ne ducem la fund
respirăm
înghitim - unii sughită în palme - cu biciul încolăcit după gât răsturnăm amărâti soarele îl tragem atent în plămâni - noii amhorezi vietuiesc acum cu burta lipită de spate - te iau, femeie, în brate si zic: să
să terminăm punga asta cu covrigei - numai tu stii cum mor oamenii - să fumăm si să ne iubim în galapagos pentru sute de ani sau pentru miile de odrasle plămădite în berceni - în
frigiderul deschis zace o sticlă cu lapte - să o punem pe noi, să ne unim într-ale vacilor, într-ale oamenilor ce sug, respirând, zgomotul gomflabil al capului

acum, ciuca tace si numără: cinci sase sapte - mieii cad surîzând pe gresia mată - mi s-a făcut încă o dată frică si am dat

înapoi, am lovit cu putere, cu ciocanul, cu mine - am zburat...

zbor si acum
(citeste mai sus...)

10

în care ne apropiem, dăm năvală în sfârcurile tari - suntem, de fapt, niste asasini cocosati - ciuca vorbeste cu mine, miscă-te! zice
urmele rănilor ei îmi nechează pe coapse - ce loc minunat ai fost tu! - prin
hymenul tău pus la uscat fluiera vântul
stau cu capul în pământ si dintr-o dată mi se face îngrozitor de foame - mă vait si nu mă aud
un câine îmi miroase anusul - fuge - din el, o minunată lume stă să cadă ploaia mi se prelinge slobodă pe corpul curat apoi
un vânt dulce îl usucă
pînă aproape de os - dacă
reusesti să-l dai la o parte
un strigăt mic si hazliu o să iasă

o să încerce să zbiere...

11

astept să se întunece - la fel corpul sacru si vipera, singurele animale ce-mi
populează unghiile sprijinite de usă
e ora patru - moartea mea îmi probează tăcută hainele - îi servesc vinul rosu si gâtul - mânutele ei calde scormonesc cu putere în mine
e greu, zice, e al naibii greu... mai greu ca la
bosorogul de whitman - îsi ia avânt, ia o gură de vin, se repede, plonjează si intră

ha, e ora patru si cinci. sunt locuit de o moarte.

14

dormiti în pace slugile mele lenese, marile doamne vă caută-n sacul de grâu
rup tăcute din pâine si miaună, se vaită: pe pământ nu mai există o altă specie ca voi - odată cu voi au amutit dulcegăriile iar
cocosii de carne se luptă cu cocosii de tablă - loviti cu putere-n pereti
să vă audă

intrati, bunele mele doamne, intrati si treziti-mă!

răspundeti micilor petelor de sânge uitate pe clantă!

15

aceasta este amiaza căderii - dă cu cartea de perete,
se-ntoarce si muscă din zid
umbra cea mare îi acoperă trupul - mamele îi tremură gales pe pat. spun: minunate sunt făcăturile lumii, capetele ei scheunând sub roata băltată!
te plimbi ca un guzgan istovit dintr-o parte în alta, te-asezi pe malul scobit
astepti să vezi ciuca ascutind rece creionul în turma de oi dintre blocuri
gata să-ti dea o nouă povată, o nouă lectie pe care să o mesteci
cu care să faci dragoste
pe care să o nu uiti pentru că ti-e scrisă pe spate - capul ei e acum mult mai mare decît umbra ce-ti înfăsoară trupul - oile continuă să sugă din sare - curbele dichisite ale fetelor te primesc încă o dată si-atunci din subsuorile tale creste iarbă mare si deasă

iarba mare si deasă în amiaza căderii

dai cu cartea de perete. te cufunzi până la gât în iarba mare si deasă
si pentru că nu mai e nimic de văzut
nu, nu închizi ochii

18

se-ntunecă. groaznicele isprăvi de peste zi îsi scriu jurnalul. ameteala se prelinge săgalnică pe lângă tocul înalt al usii
această promiscuă si tăcută viată nu încetează să spere
si capul mare al câinelui înnegrindu-mi saliva –

pentru că stau prea mult cu fruntea lipită de tavanul galben al camerei
si mă iubesc ca un împărat sărutând marginea cuminte a imperiilor
mi se spune
îndrăgostitul

28

mâinile mele scormonind în pământ în anul al treilea al vietii – vrednicie!
si femeia frumoasă din umbră răcorindu-mi cu grijă spinarea
tata mintindu-mă că asa voi ajunge în china
cu o groaznică nerăbdare încep să mă misc din ce în ce mai repede
pînă când din mine nu mai rămîne decît un puf alb de gâscă
tata trăgând din tigară, pocnindu-si încetisor degetele
si plămânul micindu-i-se într-o bubă înspăimântată de aer

o femeie frumoasă din umbră răcorindu-mi cu grijă spinarea
si tata bătătorind cu piciorul pământul, zicând:
va fi primul din familia noastră care va ajunge în china!

tatăl meu lovind cu palmele pământul
ca un om mare, îngenunchiat
si femeia frumoasă înăltându-si acum, peste el, umbra ei veselă,
ciocolatie

29 (basm)

îi simt răsuflarea spintecîndu-mi pulpa piciorului
când trece pe lîngă mine tânăra cocosată ce mă poartă în brate – îmi plăcea mirosul copt al tăieturii – mă aplecam cu sfială urmărind-o
cu coada rece a ochiului

clopotul mare al orasului cădea atunci fără zgomot
ca un băietel ce intră si iese din lume

se va rupe din gard o nuia si se va biciui
spatele păsării
se va rupe din gard o nuia si se va încolăci
după gîtul păsării
se va rupe din gard o nuia si se va întepa
burta păsării

(iar ea va sufla peste mine, spintecîndu-mi pulpa piciorului
si se va grăbi înăuntru
să se vindece si să nască)