Marian RUSCU

feluritii

zâmbesc gândindu-mã la inventivitatea unora, feluriti,
de-a face pe dracu’n patru pentru a se instala subiecte
pe lista preferatã a bârfitorilor.
de-asta zâmbesc.
mã rog, feluritii oameni se-ntrec a se celebriza
fãcând actorii, ba chiar scamatorii
în fata gurã-cascilor, alti feluriti.
zâmbesc privind michelangeli, napoleoni, esenini si mozartzi
în exercitiul functiunilor. sã le spunem mintale?
nu cumva jignesc Creatorul?
si, departe de mine gândul.
de-asta zâmbesc
si cum s-au înmultit acestia cu droaia
felurizând inocenti si nevinovati
zâmbesc tot mai des.
acum mã-ntelegi de ce zâmbesc într-una?

scara

sã fi fost de vinã scara
cã putrezise si clãtina binisor din balamale
sau cuiele ruginite de vreme?
a încercat prima treaptã cu grijã
apoi pe-a doua
si si-a spus cã tine.
a tinut pânã la penultima treaptã,
mai bine se rupea de la prima,
si s-a rupt
în cãdere nu a apucat sã gândeascã decât
cã nu a ajuns la fructele din vârf.

carantina

spitalul e-n carantinã
cãruta de alimente e plinã de alge,
hrana zilei.
ajutoarele se dau prin fundatii umanitare
bine organizate numai si numai de ei
si de-ai lor.
azi portia e dublã.
e vizitã oficialã. vine primarul
alesul nostru, mã rog, asa ne place sã credem.
sacii de plastic, cei negri,
trebuie dusi de grabã si incinerati
cu tot cu continut.
înãuntru nu-s oameni,
mã rog, asa ne place sã credem.
ni se spune sunt clone.
dacã suntem cuminti si totul iese bine
primim supliment de hranã.
ultima datã prãjitura era alteratã, dar bunã.
mã rog, asa ne place nouã sã credem.
spitalul e-n carantinã
pentru cã orasul e-n carantinã,
pentru cã judetul e-n carantinã,
pentru cã tara e-n carantinã
am schimbat dusmanii.
se fac pregãtiri nationale
pentru idealul national, al lor,
al ãstora de ne induc.
vin noi stãpâni
si trebuie sã stãm cuminti în carantinã.

pericol totalitar

azi dimineatã la comisie
mi s-a cerut sã pãrãsesc tara cât mai curând
nu mi s-a rãspuns la ,,de ce”-ul meu.
mã tot întreb cu ce-am gresit fatã de elevul meu,
mediocru, de altfel,
care mi s-a adresat cu ton de comandã?
eu nu fac politicã, fac constatãri.
si am explicat la cursuri pericolul totalitar.
cu sigurantã elevul meu a lipsit.
prietenul meu, profesorul de muzicã,
si el locuitor în cutia de beton
a cântat imnul în baie
în timp ce se rãdea.
nu stia cã, cu douã ore în urmã, fusese interzis.
s-a sinucis sãrind de la etajul zece.
unde sã plec?
n-am unde!
aici am copilãrit, aici am iubit,
aici… sunt ,,codrii verzi de brad”
cred cã mã vor sinucide cât de curând si pe mine.

logomania

lozincile si sloganele sunt acum logo-uri
de la politicã pânã la sampon
obligatoriu trebuie sã existe un logo.
el reprezintã esenta, mesajul
nu existã un logo?
nu existã mesaj
si atunci?
nu se poate deci fãrã:
petrom, esenta miscãrii,
sponsor principal al emisiunii noastre
un pas spre viitor
un pic mai bine pentru dumneavoastrã
dormiti linistiti noi lucrãm pentru dumneavoastrã
logomania reprezintã omenia…
sau omenirea?

singur cu marea

am luat-o spre tãrm
dimineata se mijeste asa timidã
de parcã o tine cineva de trenã.
strãzile înguste, cu aceleasi pavele
de aproape o mie de ani
nu se mai terminã.
– ai un foc?
– nu, nu fumez.
– eu nu te-am întrebat dacã fumezi.
– de ce as avea un foc dacã nu fumez?
– s-aprinzi gazul… de exemplu.
e prea tânãr.
a dispãrut cum a apãrut
asa, prin ceata diminetii.
nu-s de mult prin locurile astea
si parc-as fi aici din totdeauna.
douã obloane grele
se dau de pereti.
se deschide tutungeria.
tânãrul se vede cã n-a gãsit
pe nicãieri sã-si aprindã tigara.
trece pe lângã mine de parcã n-as fi
si intrã.
doi pasi mai jos lumea se trezeste.
prãvãliile se deschid
mai întâi ca forfota sã se înteteascã.
l-as întreba pe bãrbatul ce urcã spre mine
de unde are sapca aia de miner
sau de prim în vizitã de lucru,
dar mi-e cã-mi zice vreo douã.
,,din lada lu’ bunicu’.
ã, nu cã-i haioasã bãscãlia asta?”
gândesc eu cã mi-ar rãspunde.
cum trece timpul?!
s-a dus vremea sepcilor
pavelele s-au terminat
calc pe nisip umed
plesnesc valurile de mal
nu le vãd, le simt spuma-n nãri
lumea a dispãrut cu forfotã cu tot
undeva în spate.
am zãrit un ponton
credeam cã sunt singur în ceata diminetii
când acolo, pe tãcute doi pescari
cu unditele în apã
trãgeau tutun si ceva rachie la mãsea
– merge, merge?
– sã vedem. pânã acu’ nu s-a dat.
– schimbati-le momeala
– ei na, ia uite, dom’le, de unde luam noi lectii!?
m-am topit grãbit
în sfârsit, sunt singur cu marea.
se-nsenineazã brusc
de parcã cineva sterge peisajul
cu un burete invizibil.
doamne ce bogãtie de azur.
spun tatãl nostru privind cerul ca pe o icoanã sfintitã
mã rog la Domnul sã-mi dea zile
mie si alor mei
cã tare e frumoasã viata.
parc-aud, de undeva, de departe (sau doar intuiesc?):
– unde-i marian?
– s-a dus iar la mare
– i se rãceste cafeaua.
– las’ cã-i fac alta când vine.

lectia învãtatã acasã

ãstia vor sã ne alunge memoria
au pus gaz sarin în sãlile de curs
si ne învatã sã respirãm în ritm sacadat,
în timp ce întoarcem îndãrãt
filele manualului de istorie
nu ne mai chinuiti, magistrilor.
am venit pregãtiti de-acasã cu antidotul.
nu mai merge.
ati încercat si cu sida si cu lsd
lãsati-o moartã. stim bine lectia.

suita

suita a trecut
au rãmas valetii sã strângã
bãrdacele nebãute, clapoanele neîncepute.
gloata s-a nãpustit pe resturi
precum vulturii pe-ogradã.
numai trãsurile au fost motorizate
iar trenele, minijupate.
suita a trecut.
alaiul s-a topit.
barzii cântã degeaba.
au fost tocmiti pentru toatã ziua
s-acum piata e goalã
nimeni nu-i mai ascultã
mergeti acasã, oameni buni
si trageti cortina