Julio Cortazar - 90

«A scrie, pentru Julio Cortazar, înseamnă a te juca, a te amuza, a organiza viaţa – cuvintele, ideile – cu arbitrariul, libertatea, fantezia şi iresponsabilitatea copiilor sau nebunilor.»
Mario Vargas Llosa

Enigma Cortázar

Aşa îşi intitula cândva un text Jacobo Machover, constatând o enigmă care continuă şi astăzi să învăluie într-un halou de mister persoana scriitorului care a marcat decisiv generaţia latino-americană a anilor ´60. Venit pe lume la Bruxelles (26 august 1914 - în ziua primului bombardament german asupra oraşului, precizează Ugne Karvenis, a doua sa soţie), din părinţi argentinieni, pleacă “într-o după-amiază însorită şi rece de februarie” (duminică, 12 februarie 1984). Dispariţia sa a marcat finalul unei epoci, la a cărei definire mai participaseră Gabriel Garcia Marquez, Mario Vargas Llosa şi Carlos Fuentes. Cititor fervent de texte suprarealiste, scrie texte suprarealiste. El crede, bunăoară, că poezia face parte dintr-o realitate superioară care integrează tot atât de bine raţionalul şi iraţionalul, că întâlnirile întâmplătoare nu se datorează hazardului, că «dragostea nebună» şi norocul constituie mecanisme enigmatice cu ajutorul cărora oamenii îşi construiesc destinul. Literatura sa aparţine unui univers fantastic, dar un fantastic implicat în realitate, în discursul cotidian, pe care le transformă (vezi Las Babas del diabolo). Începând de la Rayuela (Şotron), scriitura sa devine şi mai liberă. “Se spune că m-am născut pentru a nu accepta lucrurile aşa cum ne sunt ele date.” Practicând ceea ce se va numi «hipertext», Cortázar se va revendica din legătura nedogmatică dintre literatură şi revoluţie. Dragostea, revoluţia şi scrisul vor compune, aşadar, trunghiul aventurii cortázariene, cum afirma Jose Manuel Fajardo. Iar Mario Goloboff sublinia calitatea de a fi «mereu ludic şi mereu, în ciuda a orice, anti-solemn.» De aceea, cititorul poate veni în fiecare zi să-l întâlnească, pentru că de fiecare dată îl va găsi cu desăvrşire nou.

Despre exil

A depăşi această etapă negativă este, pentru intelectuali, nu doar o posibilitate, ci o obligaţie. A accepta regula jocului impus de adversar îngăduie un dublu triumf: debarasarea de prezenţa lor fizică şi anihilarea lor pe plan spiritual, în operele artistice, ştiinţifice, literare.
Şi dacă exilaţii decid, la rândul lor, să-şi considere exilul pozitiv? Ştiind că mă aflu pe panta periculoasă a paradoxului, cred că o astfel de alegere corespunde unei prize a realităţii perfect valabile. Iată de ce lansez acest apel la o distanţare expresă, care s-ar sprijini, între altele, pe sensul umorului, acel umor ce-a permis, de-a lungul istoriei, să se vehiculeze idei şi acţiuni care, altfel, ar părea nebunie sau delir.
Mă refer încă o dată la experienţa personală: recentul meu exil cultural, care mi-a tăiat cu totul puntea spre compatrioţi, ca şi spre cititori şi critici, n-a fost pentru mine un traumatism. Dacă aceia care mi-au închis astfel uşa ţării mele cred că mi-au desăvârşit exilul, se înşeală amarnic. În realitate, ei mi-au dat o bursă pe timp îndelungat, pentru a mă consacra mai mult decât oricând muncii mele, căci riposta mea la acest fascism cultural este şi va fi de a-mi multiplica eforturile alături de toţi aceia care luptă pentru eliberarea ţării mele. Exilaţi, da. Punct.
Scriitori exilaţi, sigur, dar punând accentul pe «scriitori».
Dictaturile latino-americane nu au scriitori, ci doar scribi: să nu devenim, noi, scribii amărăciunii, ranchiunei, melancoliei.
Contra autocompasiunii e preferabil să se pretindă - oricât de dement ar putea părea – că adevăratele exilate sunt regimurile fasciste ale continentului nostru, exilate de autentica realitate naţională, de justiţia socială, exilate de bucurie şi de pace.
Apropo de demenţă: ca umor, ea reprezintă o modalitate de a face să strălucească stereotipurile şi de a deschide o cale pozitivă, de negăsit dacă am continua să ne pliem regulilor jocului rece şi raţional stabilite de inamic.
Acel «nebun» de Hamlet sfârşeşte prin a avea dreptate cu privire la sistemul despotic ce sufoca Danemarca: să nu-l uităm.
Acest gen de ofensivă intelectuală cere imaginaţie, invenţie, umor şi chiar un fel de nebunie, dar e dublu eficace: dacă munca intelectuală a exilaţilor deschide un drum în ţara noastră (şi e mereu posibil, chiar dacă nu atinge decât minorităţi, prin circuitele private), are şi un impact în ţara care-i găzduieşte şi contribuie la dezvoltarea solidarităţii cu cauza noastră.
Dar, pentru asta, trebuie să ne rupem de repertoriul obişnuit al terminologiei exilului şi să purcedem la o întoarcere spre noi înşine, unde fiecare se vede din nou, se vede nou. Priza la realitate despre care vorbeam nu va fi posibilă decât cu preţul unei autocritici care ne smulge odată pentru totdeauna anumite voaluri care ne orbesc.
Orice scriitor onest va admite că dezrădăcinarea duce la această revizuire a sinelui. Constrângătoare şi brutală, ea are aceleaşi efecte precum faimoasa «călătorie în Europa» a bunicilor şi părinţilor noştri.
Sigur, era vorba, atunci, de o alegere voluntară şi plăcută - era mirajul Europei ca un catalizator de forţe şi talente încă embrionare. Călătoria pe care o făcea un chilian sau un argentinian la Paris, la Roma sau la Londra, era iniţiatică, el era dintre sfinţii cavaleri, mergea către Sfântul Graal al ştiinţei Occidentului. Din fericire, ieşim din ce în ce mai mult din această atitudine de colonizaţi mintal care putea fi justificată altădată, dar pe care ubicuitatea culturală oferită de mass-media sau de happy few media o face anacronică.
Şi totuşi, subzistă o analogie între minunatul voiaj cultural de altădată şi expulzarea implacabilă a exilului: tocmai posibilitatea acestei revizuiri a noastră înşine, ca scriitori smulşi din mediul nostru. Nu mai este vorba de a învăţa despre Europa, ci de a ne apleca asupra propriei fiinţe ca individ aparţinând unui popor al Americii latine şi a cerceta de ce pierdem bătăliile, de ce suntem exilaţi, de ce trăim rău în ţările noastre, de ce nu ştim nici să guvernăm, nici să răsturnăm guvernele proaste, de ce avem tendinţa de a ne supraestima aptitudinile ca să ne mascăm incapacităţile.
Prima datorie a intelectualului în exil ar trebui să fie de a se aşeza gol în faţa penibilei oglinzi care este singurătatea într-un hotel străin şi, aici, fără alibiul facil al localismului şi al lipsei termenilor de comparaţie, să încerce să se vadă aşa cum este.
(Sursă: Le projet Marelle).

Traducere de Florin DOCHIA