Ultimul burghez

Florin DOCHIA

Astfel îşi defineşte istoricul Dorin-Liviu Bîtfoi „personajul” biografiei publicate la Editura Compania - Petru Groza. Şi cată să demonstreze, cale de aproape şase sute de pagini. „Psihologic vorbind, putem înţelege azi un Petru Groza care se simte justificat în sinea sa de mai vechiul sentiment intim al «faliei istorice», de predicţiile sale cu privire la catastrofă - predicţii atât de obsesive, făcute într-o epocă nefavorabilă” - afirmă autorul, undeva, spre sfârşitul cărţii. Scormonind într-o bibliografie impresionantă, chiar dacă „sursele - inegale ca substanţă, credibilitate şi întindere - nici nu abundă, nici nu lipsesc” (volume şi documente din fonduri diverse, convorbiri cu apropiaţii fostului prim-ministru, cărora li s-a adăugat accesul binevenit la arhiva familiei Petru Groza), D.-L. Bîtfoi structurează cronologic naraţiunea (pentru că este o naraţiune de tip clasic, uşor de urmat de către orice cititor) în şapte capitole: Fiul cel mare al lui Adam (1884-1918); Anii de miere (1919-1927); Ţara fără cap! (1927-1932); În zodiacul ostracizării (1933-1943); Cu muşchii şi nervii (1944-1945); Soarele roşu (1945-1952); «Unicul caz» (1952-1958). Chiar titlurile acestora sunt revelatoare pentru substanţialitatea materialului.
Copilăria feciorului de preot născut la Băcia, un „sătuc bucolic”, la 15 km de Deva, pe 7 decembrie 1884, - mama, Maria Popovici, «jună ortodoxă româncă» şi ea fiică de preot – îl arată a fi „un copil mult prea zburdalnic” pentru femeile de serviciu şi mătuşile sale. La fel va rămâne şi după pierderea mamei sale, în pragul vârstei de 7 ani, când este dat la şcoala confesională greco-ortodoxă din Coştei. Toate şcolile pe care le urmează excelează prin regimul sever, de tip militar. Dar Petru îşi păstrează spiritul (şi nu numai…) liber. Îl cunoaşte pe Aurel Vlaicu (peste ani, va susţine insistent promovarea realizărilor acestuia şi ale lui Traian Vuia). Are legături strânse cu colegii maghiari. Se remarcă prin „distincţia vestimentară de neegalat” (gentry), e „dansator bun şi causeur neobosit.” Se împrieteneşte cu O. Goga, Ion Lapedatu, Ioan Lupaş… În 1907 finalizează studiile universitare şi se va zbate să obţină titlul de «doctor». Câştigă alegerile congregaţionale la doar 24 de ani. Practică avocatura cu excelente rezultate financiare. După patru ani de armată, participă la Mare Unire, având o (primă) confruntare de idei cu Iuliu Maniu.
În 1907, se pare, împreună cu sora lui Béla Kun, va călători la Moscova (s-a întâlnit cu Stalin?). E ales în Adunarea Constituantă; este membru al Partidului Poporului - adversar al lui Iuliu Maniu; ca ministru al Ardealului (al minorităţilor) în guvernul Averescu - la numai 35 de ani, cel mai tânăr ministru al României întregite - se dovedeşte foarte eficient. Apoi, este, patru ani, deputat de Deva şi se lansează în afaceri - între 1923 şi 1926 este, neîntrerupt, preşedintele UGIR, organizaţie patronală aflată sub tutela Brătienilor (!). Devine din nou ministru (al lucrărilor publice) în cel de-al doilea guvern Averescu (1926).
Încet, dar sigur, se apropie de stânga politică (după cum îi scrie lui Goga), mai cu seamă de Frontul Plugarilor (1932), drept pentru care va fi chemat şi la Poliţie, pentru declaraţii, apoi pentru anchetă, la urmă închis la Malmaison, celula nr. 43. Are legături cu activiştii comunişti, care-l tratează foarte cordial, dar eliberarea din închisoare i-o datorează lui Antonescu («Groza este nebun, Groza este romantic, Groza e tot ce vreţi, dar trădător de ţară nu este!»), lui Maniu şi altor personalităţi ale timpului. Evenimentele de la 23 august 1944 îl găsesc la Deva. “Ce, eram prost să rămân în Bucureşti?” - i-ar fi spus Lucreţiei Barbul. Pătrăşcanu îl trimite pe Mihai Beniuc (cu o maşină puternică de la Max Auschnit) să-l aducă, dar el întârzie câteva zile.
Orientarea sa - premoniţională - era, însă, veche: aşteaptă „o epocă nouă, o cotitură istorică”. Aceasta vine şi se află pe val. Nu se cuvine, însă, a continua această indecent de sumară enumerare a avatarurilor lui Petru Groza. El se dovedeşte a fi o personalitate mult mai puternică şi mai complexă decât lasă să se înţeleagă legendele colportate de-a lungul vremii, diferite în funcţie de „orientarea” celor care le creează. Dorin-Liviu Bîtfoi argumentează fără echivoc devenirea „personajului”, a acestui „artist al vieţii”, singurul burghez care „s-a conservat la vârful sistemului comunist”, după ce a „trădat clasa sa politică” (pe care va încerca, apoi, s-o salveze până la sfârşitul vieţii). Fusese în cercurile din prejma reginei Maria („admirat pentru tinereţea, pentru fracurile impecabile, pentru cozeria lui”), exclus, apoi, din cauza convingerilor sale republicane. Îl admirase pe Ion Antonescu („un om de esenţă şi luptător”, „un om de mare voinţă, un om de curaj nelimitate”). Călinescu îi face un portret favorabil: «Decebal imberb, cu cel mai larg, cel mai franc zâmbet, cu capul angulos, umeri laţi, pieptul umflat». Nu, însă, şi C. Rădulescu-Motru («o corcitură sufletească lipsită de orice patriotism») sau marxistul Belu Zilber. Iar tatăl său îl admonesta: «Niciodată nu m-am gândit că ai să ajungi aşa departe. De aceea v-am crescut eu pe voi, ca tu să te dai acum cu bolşevicii?» Dar Petru Groza e un „dialectician”: «eu nu mă aşez în forme rigide». (v. Alexandru Bârlădeanu: “un om deştept, care a intuit încotro merg evenimentele”) Gândea un sistem de alianţe, în linia Manzzini-Bălcescu, foarte apropiat de o Europă unită asemenea aceleia în curs de constituire azi.
Biograful lui Groza este, întâi de toate, un istoric în sensul profund al cuvântului, critic şi analitic faţă cu situaţiile de viaţă şi mai cu seamă cu cele politice. Nu se fereşte de interpretare, de căutarea sensurilor şi interdependenţelor, de iluminarea subtilă a resorturilor psihologice din atitudinile actanţilor. De asemenea, este, incontestabil, un talentat narator, stăpân pe ritmurile interioare ale textului, căruia îi ataşează un suspans neobişnuit în astfel de demersuri cu caracter eminamente ştiinţific. Aşadar, avem de-a face cu o lectură nu numai instructivă, dar şi plăcută, pentru aceia care nu se sperie de „cărţile groase”, mai cu seamă dacă sunt şi consistente.
Neîndoielnic, după Adio lumii vechi!, memoriile lui Petru Groza, publicate în 2003, Editura Compania recidivează şi ne oferă încă o carte excelentă, de bibliotecă şi de… bibliografie, pentru cei de azi şi de mai târziu, care vor voi să înţeleagă, sine ira et studio, mai mult din complicatul secol XX.
_____________________________
*Dorin-Liviu Bîtfoi - Petru Groza, ultimul burghez. O biografie; 592 pagini (cuprinzînd 24 de pagini foto, hârtie specială); Bibliografie, indice de nume; 280 000 lei