Împãcarea cu neantul a filosofului Petrovici

Ionel NECULA

Hãrãzit unei longevitãti nesperate, Petrovici a fost martor si actor la multe din nesãbuintele veacului sãu. Sub ochii lui s-au petrecut douã rãzboaie mondiale, s-au sfârtecat imperii si s-au modificat granite, s-au înãltat temple, dar si ziduri despãrtitoare, nefiresti. A vãzut România prãbusitã, dar si refãcutã, întregitã si, mai apoi, bolsevizatã. S-a înfiorat de mãretia si demnitatea omului, dar s-a si consternat vãzându-l împrejmuit cu sârmã ghimpatã. Multi l-au crezut un epicureic, dar la fel de multi au fost cei ce s-au mirat de felul cum a stiut sã-si asume prescriptiile îndurãrii stoice.
L-a ajutat, în aceastã lungã aventurã sublunarã, vitalitatea sa debordantã, sãnãtatea nefisuratã de accidente aleatorii, buna conservare a functiilor metabolice. Dac-ar fi sã luãm în seamã informarea depusã la Serviciul „C” al securitãtii de „sursa Marcu Filip” la data de 22 decembrie 1961, Petrovici anunta, la cei 79 de ani ai sãi, intentii de cãsãtorie. Problema era serioasã si filosoful o sustinea prin recursul la analogiile cunoscute din istoria culturii (Goethe, în primul rând). Aleasa era Adelina Vulcu, „fostã artistã, fiica marelui comerciant si senator liberal I. Vulcu din Orãstie” (ACNSAS, dosar nr. 3080, vol. I, p. 205). Avea 47 de ani, locuia la Blaj si-l vizita uneori pe filosof la Bucuresti. Idila, ne mai încredinteazã „sursa”, era veche, data din 1944 si s-a accentuat mai ales dupã decesul sotiei lui Petrovici. „În anul 1946, tocmai când raporturile dintre I. Petrovici si Adelina Vulcu erau în toiu, acesta este arestat si i se face proces. În sala de judecatã, în primele rânduri, pentru ca sã se vadã cu I. Petrovici, care era în boxã, se afla Adelina Vulcu.” I. Petrovici a povestit sursei cã, în timpul dezbaterii procesului, desi stia cã va fi aspru condamnat, vãzând-o pe Adelina Vulcu, care, prin prezenta ei, i-a ridicat moralul, în cuvântul sãu de apãrare a fãcut o adevãratã lectie de moralã, a dovedit cã aparã interesele neamului si tãrii. Perfect informat, agentul „Marcu Filip” nu uitã sã precizeze cã „este si acum foarte bogatã si se stie cã detine bijuterii si alte obiecte de mare valoare” (ACNSAS, dosar 3080, vol. I, pp. 205-206).
Spre surprinderea celor ce-l urmãreau si depuneau mãrturie despre el, chiar la 80 de ani, Petrovici avea un tonus bun si la fel mintea - avea o limpiditate neasteptatã. Se considera „osândit” la longevitate si-ncerca sã se familiarizeze cu neantul.
- Neant etern, m-am împãcat cu tine!
Nu te astept, dar nici nu mã cutremuri.
Într-un fel, îsi „supravietuia” si-si purta longevitatea cu un disconfort de privitor neputincios la felul cum multi dintre cei apropiati se mutau, rând pe rând, în alte tãrâmuri. Nu mai era, în vremea din urmã, invitat sã rosteascã necrologuri, dar rãmãsese cu simtul prieteniei nealterat, se integra în cortegii si-si conducea prietenii pe ultimul drum cu tristete si smeritã resemnare. El, care marcase - sub forma discursului funebru sau a necrologului scris - iesirea din lume si din viatã a atâtor confrati - de la Barbu Delavrancea la ªtefan Zeletin si Goga, pânã la Iorga, Titulescu si Eugen Lovinescu - se înrola acum, în anii de dupã iesirea din penitentã, în cadenta convoaielor funerare si-si petrecea resemnat confratii pe drumul cel fãrã de întoarcere. N-a participat la înmormântarea filosofului Mircea Florian, iar „sursei Cãlinescu” îi motiveazã cã „nu era în legãturã de prietenie cu el” si cã „la astfel de solemnitãti se simte izolat”. Cunoscutii, observã, îl ocolesc, sau, “dacã stau de vorbã, simte cã o fac cu teamã si fãrã plãcere” (ACNSAS, dosar 3080, vol. I, p. 306). I-a condus, însã, pe Victor Papacostea (în iunie 1962), pe Al. Claudian (în noiembrie 1962), pe Tudor Vianu si pe Mihai Ralea (în iunie si august 1964) si pe altii din generatia sa sau din generatia imediat urmãtoare. Cum spuneam, nu-l mai distribuia nimeni în roluri oficiale, nu mai reprezenta institutii academice, legislative sau executive, dar arãta aceeasi solidarizare neclintitã fatã de destinul mai putin generos al colegilor sãi. Uneori, câte un participant din generatiile mai noi îl identifica în multime, îl complimenta cu vorbe alese, îi arãta pretuire si Petrovici se bucura de aceste momente. Asa s-a întâmplat la înmormântarea filosofului Al. Claudian, când ambasadorul României la Paris, C. Nicutã, „i-a strâns mâna cu afectiune si si-a exprimat bucuria cã-l poate vedea sãnãtos si bine pe distinsul profesor Ion Petrovici, care a luminat mintile la atâtea generatii de sinceri români”. Se bucura. „Iatã, a mai spus atunci Petrovici, cã mai sunt bãrbati învãtati în R.P.R., care reprezintã tara în strãinãtate si, desi comunisti, nu ezitã ca, în public, sã-si manifeste plãcerea de a sta de vorbã cu profesorul Ion Petrovici”. De unde sã bãnuiascã filosoful cã, povestind întâmplarea „sursei Marcu Filip” (considerat de el „unul dintre prietenii pe care îi apreciazã mult”), acesta o va asterne repede pe hârtie si-o va transmite cu fidelitate mai marilor sãi stãpâni din serviciile securiste? (ACNSAS, dosar 3080, vol. I, p. 144).
Altfel, Petrovici ducea o viatã echilibratã, tinea cumpãtarea într-o conditie apropiatã de întelepciunea vechilor eleni. Întelesese, dupã toate supliciile îndurate, cã filosofia nu este numai o formã de reflectie asupra problemelor lumii, dar si o asumare a acesteia din conditie eticã, un mod de viatã, de atitudine si de exprimare optimalã a propriei libertãti.
Nu de travaliu se speria Petrovici, ci de absenta unei finalitãti, a unei încredintãri cã rezultatele muncii sale vor interesa vreodatã editurile statului nostru socialist. Era, de fapt, principala problemã care-l descuraja pentru cã, în tainã, chiar se gândea la destinul creatiei sale. „Sursei Ardeleanu”, îi mãrturisea, la 2 aprilie 1961, „cã ar vrea sã scrie opera capitalã a vietii lui. În acest sens, a scris cinci caiete de însemnãri, dar nu are dispozitie sã înceapã redactarea, în actualele împrejurãri.” (ACNSAS, dosar 3080, vol. I, p. 259)
Nu stim ce cuprindeau însemnãrile din cele cinci caiete, dar multi dintre apropiatii sãi îl considerau cel mai indicat sã dãruiascã spiritului românesc o istorie a filosofiei universale. „Nu o scrie?” - I-a întrebat „sursa Cristea Vasile”, în iunie 1961, când l-a întâlnit pe B-dul Magheru. „Cine ar tipãri-o?”, i-a rãspuns filosoful împãcat cu drama senectutii sale. (ACNSAS, dosar 3080, vol. I, p. 242)
Cum aratã Petrovici la optzeci de ani? Un portret pertinent si bine configurat i-a creionat „sursa Marcel lonescu” într-o notã informativã depusã la 3 ianuarie1962: „Este înalt ca staturã, încã vioi, plãcut bãrbat, ras la fatã, foarte sãnãtos, are si acum o minte agerã si o memorie remarcabilã, conversatia lui este savuroasã.” (ACNSAS, dosar 3080, vol. I, p. 195) Dacã la aceste linii portretistice mai adãugãm manierele sale de modã veche, curtoazia si tendinta permanentã de a dirija conversatia spre lucruri serioase, nu ne mai mirãm cã prezenta sa era foarte cãutatã în vechile familii intelectuale ale Bucurestilor, unde cuvântul sãu era ascultat si respectat. Rãspândea cãldurã, întelegere, sensibilitate. Definind cultura ca promovare a omului spre umanitate, Petrovici devenise, bag seamã, primul sãu discipol si practician. Credea sincer cã valoarea omului este determinatã de distinctia sa culturalã si de eliberarea sa de sub tirania instinctelor si a egoismului.