Panait Istrati - 120
O victimã a monstrului politic

Thalia MUSAT

În urmã cu 120 de ani, se nãstea, la Brãila, pe 10 august, Panait Istrati, care se va situa printre scriitorii perioadei interbelice, alcãtuind, împreunã cu Mihail Sadoveanu si Liviu Rebreanu, „treimea cea de o fiintã a celei mai unitare substante epice” (Tudor Vianu) cu un excelent dar al povestirii. Dupã ce vagabondase prin lumea largã si pãtimise prin toate cercurile si bolgiile infernale, murea acasã, rãpus de tuberculozã si de incredibilele vitregii ale vietii.
Avem înaintea ochilor una dintre cele mai triste dovezi ale calamitãtilor pe care le provoacã, în general si cu deosebire unui scriitor, pasiunile politice nestãpânite; încã un destin tragic de mucenic al unor utopii asasine. Copilul orfan din Baldovinestii Brãilei a cunoscut de timpuriu silniciile vietii, dar, totodatã, a învãtat sã spere. Ca si pentru Gorki, cu care a fost asemãnat, „Universitãtile” lui erau cele ale lumpenului, ale slugilor si hamalilor din port, ale prigonitilor, mereu în cãutare de libertate si omenie. A citit, a scris, a visat, s-a rãzvrãtit. A crezut, la un moment dat, cã „miscarea socialistã” reprezintã „acea frãtie, acea dezinteresare si contopire a sufletelor”. Nu peste mult timp, avea sã constate cã s-a înselat, asa cum se întâmplase, mai demult, cu autorul cãrtii Moartea visurilor, Stefan Peticã: “«Idealul e totul, oamenii sunt nimic», spun acesti «idealisti», ca si cum ar fi vorba de o societate idealã de elefanti, nu de una omeneascã”. Aceste amare cuvinte ale lui Istrati au însemnat revelatia si martiriul scindãrii.
În cãutare de umanitate, lãsându-se „purtat parcã de un demon”, Panait Istrati a pornit în lume, ca un nou argonaut, dupã lâna de aur. Urmeazã episoadele cunoscute ale tribulatiilor sale: la Bucuresti, la Constanta si, de aici, prin bazinul mediteranean, pe traseul Alexandria - Cairo - Pireu - Neapole, probabil în cãutarea unor stramosi; hãlãduieste în apusul Europei, în Franta, Elvetia, Belgia, coplesit de sãrãcie, dar gãsind puterea sã-si însuseascã secretele limbii si literaturii franceze. În 1921, singurãtatea si boala îl împing la gestul deznãdãjduit al sinuciderii. Fiind salvat, se adreseazã lui Romain Rolland, care îl ajutã sã publice (Chira Chiralina, 1923) si sã se consacre ca scriitor prestigios, exotic si pitoresc, „un nou Gorki al tãrilor balcanice”, „poet aspru si tumultuos”, având „toate trãsãturile mãretiei”. Însã, mai mult decât acest mare succes literar, intereseazã, aici, în mod special, avatarurile sale politice.
Idealul umanitarist îi surâde înselãtor din directia intelectualilor atasati ideii comuniste, promovate de Komintern, care avea o filialã foarte puternicã la Paris, în frunte cu Henri Barbusse, Louis Aragon, Elsa Triolet, Georges Duhamel, chiar si André Gide, Anatole France, Romain Rolland. Autorul Chirei Chiralina esueazã în aceastã capcanã ademenitoare, rãmânând captiv câtiva ani la rând. Acest Ulise danubian, rãtãcind departe de Ithaca lui, cade pradã sirenelor kominterniste. Venit în tarã, în 1925, este contestat si detestat, dat în urmãrire si socotit ca „un comunist periculos”. Asa si este, deocamdatã, având în vedere cã îl atacã pe Eminescu (si tu, Brutus!) pentru „nationalismul” sãu, în numele internationalismului (proletar); împreunã cu alti „procurori ai umanitãtii”, condusi de Barbusse, ia partea victimelor Tatar-Bunarului, adicã ia partea Moscovei, împotriva României; potrivit conceptiei Kominterniste (si a lui Panait Istrati, în acea perioadã), Europa de Est era o vastã puscãrie, tãrile din aceastã parte a continentului fiind conduse de cãlãi (cf. cãrtii lui Barbusse, Cãlãii), iar statul român, imperialist, era alcãtuit samavolnic!
Reactia românilor fatã de aceste absurditãti politicianiste a fost pe mãsurã: extrem de asprã. „Denuntãtorul” este tintuit la stâlpul infamiei, pe bunã dreptate. Octavian Goga conduce campania de sanctionare a „renegatului”: „Pãrintele unei Kiraline din mahalalele Brãilei, care a scos capul la Paris, cu fitilul rosu în mânã, se repede la blocul de granit. În jurul lui e dansul macabru al sanielevicilor, grotesc si cu behãituri orientale. Istrate (sic) se îndeamnã, Istrate se încruntã, Istrate se strâmbã. Istrate Panait se ia de piept cu Mihai Eminescu”. Istrati, adãugãm noi, este vinovat si victimã! Punctul culminant al acestei culpabilitãti, ca o grandioasã alienare, este entuziasmul lui, greu de înteles în conditii de normalitate, în urma vizitei din 1927 în URSS, ca invitat de onoare la împlinirea unui deceniu de la victoria revolutiei bolsevice... Dar se produce o rãsturnare stupefiantã, aproape neverosimilã. Într-o a doua vizitã în tara socialismului biruitor, în 1926-1929, cu cãlãtorii mai îndelungi si cu un spirit critic mai treaz, îsi face o cu totul altã imagine, realã, despre statul totalitar stalinist. Întors la Paris, publicã Spovedanie pentru învinsi, un rechizitoriu la adresa unei experiente antiumane: „Ratiunea acestei cãrti este, deci, numai de a pune fierul rosu pe abcesele care acoperã în întregime corpul Revolutiei si între care unul, pe care îl voi descrie mai departe, m-a plesnit în fatã, inundându-mã cu puroi ce-l port si acum pe obraz, otrãvindu-mi existenta”. Consternati, fostii tovarãsi de religie comunistã, „procurorii umanitãtii”, „Arhanghelii dreptãtii”, se nãpustesc potopitor asupra blasfematorului, „trãdãtorului”, „fascistului”, „provocatorului”, „odiosului renegat”. Barbusse publicã în Monde diatriba Le haidouk de la Siguranza, care trebuia sã declanseze „runda lichidãrii finale”. Stigmatizarea trebuia sã ducã inevitabil la lichidarea literarã/moralã, politicã si socialã a apostatului. Stânga româneascã se asociazã acestei campanii de reprimare si suprimare: „outsider al proletariatului”, „maculatura haimanalei”, „haimanaua cu nãzuinti de parvenire”, „secãtura”, „desfrâu arivistic”, „trãdãtorul Istrati”, „renegatul Istrati” etc. Se dezlãntuie o cumplitã prigoanã, o cumplitã executie. Între „teroarea albã” si „fascismul rosu”, bolnav, izolat, deprimat, ereticul Panait Istrati s-a întors definitiv acasã în 1934. Nu a mai avut timp sã-l dea în judecatã pe tortionarul Barbusse si, odatã cu aceasta, sã facã un mare proces al Kominternului. Într-un aprilie rece al anului 1935, marele scriitor, care a avut funesta predestinare de a fi implicat peste mãsurã în mlastinile unei politici ucigase, s-a stins din viatã în Sanatoriul Filaret din Bucuresti. Nicolae lorga scria la aceastã dureroasã disparitie: „În ce taine de nepãtruns e înfãsuratã aceastã biatã viatã omeneascã! Si ce neputincioasã e si cea mai ascutitã inteligentã, cea mai aprigã dârzenie fatã de poruncitoarea lor magie (...) Eroi ai marilor aventuri din orice domeniu, ceea ce vã asteaptã - aceasta e...”