Eugen URICARU

«Nu existã o ideologie literarã a optzecismului»

Domnule Eugen Uricaru, îmi aduc aminte cã, la Brasov, când ne-am întâlnit la filiala Uniunii Scriitorilor, înainte de alegerile pentru functia de presedinte al Uniunii, v-ati angajat cã veti rezolva câteva chestiuni pendinte de Uniunea Scriitorilor. De când aveti mandatul, ce ati rezolvat?
Eu nu stiu ce vã intereseazã pe dvs., pentru cã problemele, pe mãsurã ce le rezolvi, se multiplicã.

Era vorba de o casã de odihnã a scriitorilor…
Haideti s-o luãm asa. Primul lucru: hotelul din Bucuresti, de pe strada Cãderea Bastiliei, se aflã în faza finalã. E în fazã de finisare, cred cã în luna septembrie îl dãm în folosintã. Ceea ce vreau sã vã spun este un lucru extraordinar, pentru cã este prima proprietate integralã a Uniunii Scriitorilor; si Casa de la Neptun e proprietatea Uniunii Scriitorilor, dar terenul nu este al Uniunii. Aici este totul al Uniunii. Deci are o proprietate. Iatã cum Uniunea Scriitorilor pãseste în noua economie de piatã. Casa de la Sovata se aflã în plinã renovare; s-au terminat douã nivele, mai sunt încã douã nivele. În ce sens renovare? Acolo, grupurile sanitare erau pe hol, nu erau gaze. Fiecare camerã va avea grup sanitar propriu, se introduce încãlzirea centralã cu gaze, s-a reparat acoperisul, se reparã ceea ce e de reparat si cred cã va fi unul din lucrurile cele mai bune pe care le va avea Uniunea din punctul de vedere al Casei de Odihnã si creatie. ªi se adaugã aceastã casã la sursele de venituri ale Uniunii. La Constanta cred cã în aceastã toamnã, pentru cã noi am cumpãrat acolo o clãdire mai veche, usor dãrãpãnatã, ca sã zic asa, dar este aproape de Piata Ovidiu si în aceastã toamnã o reparãm si facem un mic hotel si un restaurant care va fi destinat orasului Constanta, nu turistilor ocazionali pe timp de varã. Din punctul de vedere al programului social pot sã vã spun cã, în ciuda acestor mari cheltuieli pe care le-am fãcut, lucrurile merg bine, am reusit sã pãstrãm în continuare sistemul nostru de asistentã, care se referã la ajutoarele sociale date lunar si la masa la restaurant pe care o iau scriitorii din diferite orase ale tãrii. La Bucuresti chiar avem o categorie cãreia îi ducem si masa acasã. Am continuat si am lãrgit aceastã initiativã de asistentã socialã. În ceea ce priveste programele internationale, ele au crescut, vedeti anul acesta suntem la a treia editie a Festivalului International de Literaturã. Tot anul acesta am reusit sã facem si cea de-a cincia întâlnire a scriitorilor români din întreaga lume, pentru cã anul trecut am reusit. Dar anul acesta s-a reusit într-un mod cu totul deosebit. A fost cea mai mare participare, au fost discutii foarte consistente pe lângã tema pe care am avut-o, „Literatura românã unde ne aflãm”, si au fost destul de multe, vreo 26 de comunicãri. Am avut si un seminar dedicat relatiilor dintre români si evrei si un seminar dedicat traducerilor reciproce ca punte de legãturã între natiuni. Iatã un program complex, care s-a bucurat de foarte mare atentie si chiar de o atentie nu doar din partea presei, ci chiar si a înaltelor oficialitãti ale statului. Scriitorii au primit vizita presedintelui Ion Iliescu. Au fost discutii foarte interesante. ªi mesajul Primului Ministru a fost adresat. Nu e vorba de campanie electoralã, în nici un caz, ci de atentia pe care, în mod normal, statul trebuia sã o acorde culturii.

Veti îmbunãtãti legea dreptului de autor?
Iese noua lege a dreptului de autor. Trebuie sã iasã într-o formulã acceptatã de Uniunea Scriitorilor. Cred cã sunt lucruri care întãresc pozitia autorului. E favorabilã.

Ati trecut prin si v-ati legat profesional si afectiv de toate cele trei „provincii istorice” ale tãrii. Cum explicati acest fenomen si dacã aveti preferintã pentru unul din aceste locuri?
N-am nici o preferintã specialã. Asta nu înseamnã cã sunt de nicãieri. Dar mã simt un om care îsi gãseste resurse în toate provinciile tãrii. În general, îmi displac aceste discutii regionaliste. Poporul român, ca natiune modernã, n-as putea spune cã are o istorie consolidatã. Mai avem multe de fãcut pentru a reusi sã facem fatã concurentei culturale pe care ne-o propun celelalte natiuni. Orice actiune din aceasta, de separatism, în ghilimele, „cultural” sau de altã naturã, mi se pare contraproductivã si nu este în ideea ascendentã a istoriei noastre.

Vã cunoastem ca autor al unor cãrti publicate în anii ’70 si nu mai putin de sapte volume apãrute în anii ’80. În ce relatie vã situati‚ în raport cu „saptezecismul” si „optzecismul”?
Mie mi se par caraghioase toate aceste lucruri: optzecismul, ca si cum în literatura românã contemporanã n-am putea gãsi exact aceleasi elemente la alte generatii. Acestea sunt grupuri de prieteni, grupuri de interes la un moment dat. Nu existã o ideologie literarã a optzecismului, dupã pãrerea mea, si cu atât mai putin a tot ce a urmat. Ideologia literarã nu se face pe promotii. Ideologia literarã reuneste oameni care gândesc, cred în aceleasi valori estetice. De aceea, toatã aceastã campanie care s-a fãcut pe generatii – iatã, optzecismul a încoltit la rândul sãu – nu aratã decât o preocupare extraliterarã. Avem nevoie de literaturã bunã, iar în cazul acestei literaturi bune, desigur, se pot desprinde curente, grupuri literare, s.a.m.d., dar nu cred în promotiile de pe bãncile scolii si care sunt turnate dupã un calapod. Toti cei care publicã în ’80 sunt optzecisti, nu e adevãrat. Dupã cum toti cei care au publicat în anii ’70 n-au fost saptezecisti, sau ãia saizecisti… fiecare cu personalitatea sa si cu afinitãtile sale. Deci reorganizarea se face mai târziu. Nu-mi place literatura care apare pe piatã cu un manifest înainte. Concluziile sunt importante, nu promisiunile.

Referitor la scrierile dvs. de inspiratie istoricã, vã rog sã ne spuneti câteva cuvinte despre situatia de atunci si de acum a romanului istoric.
Cred cã tot ce am scris eu cu pretext istoric e o literaturã normalã, nu a fost subordonatã, deci, cine va citi, va vedea, n-a fost subordonatã unor comenzi, din contrã, era foarte greu pe atunci nu sã scrii, ci sã publici lucruri care puneau sub semnul întrebãrii anumite valori oficiale. Eu mi-am gãsit aceastã cale, am folosit ca pretext momente istorice si am discutat despre lumea în care trãiam.

În cãrtile dvs., existã fantasticul utopiei, misterul personajelor, istoria, actualitatea. Care ar fi raportul dintre acestea?
Poate prin natura mea sunt apropiat de aceastã literaturã în care utopia, nu întotdeauna pozitivã, e prezentã, în care existã fantasticul, nu întotdeauna misterios, dar pur si simplu realitatea noastrã înconjurãtoare e fantasticã, în mãsura în care nu-i întelegem chiar toate mecanismele si în care multe lucruri ne scapã. Vreau sã spun cã în viata fiecãrui om, în fiecare zi se întâmplã un fapt misterios, numai cã poate nu este atent la el. Acesta e punctul meu de vedere ca individ, trãitor pe acest pãmânt, si lucrurile astea m-au interesat. Eu cred cã existã o continuitate în toate, cã nimic nu este întâmplãtor, numai cã pe noi ne surprind lucrurile pe care nu le cunoastem.

Alain Robbe-Grillet, unul din corifeii experimentului numit „noul roman” a devenit membru al Academiei Franceze. Afirmati cândva cã „foarte multe dintre experimentele în domeniul romanului vin din putinãtatea talentelor”. Ce credeti? Cã se mai poate experimenta în materie de naratiune la începutul acestui mileniu?
Pãi, în primul rând, se poate experimenta moartea naratiunii. Foarte des întâlnim cãrti care sunt perfect teoretizate, chiar cu talent teoretizate si demonstrate ca valabile, care nu prezintã nici un interes pentru cititor. Eu cred cã, pânã la urmã, naratiunea, povestea, este foarte importantã. Eu cred în povestea mai densã si mai plinã de semnificatii, dar spusã într-un mod firesc, într-un mod natural, cu mai multe nivele de lecturã, dar toate aceste nivele de lecturã trebuie sã fie la fel de interesante. Cred cã putinãtatea talentului te face sã folosesti inteligenta. Eu cred cã un scriitor adevãrat trebuie sã fie si foarte inteligent si foarte talentat.

Sunteti directorul suplimentului „Ziua literarã”. Îi cunoastem „programul”. Care ar fi, totusi, deosebirea dintre Marin Mincu si editia Mircea Martin a Cenaclului Uniunii Scriitorilor?
D-l Marian Mincu a fãcut un lucru bun, dar a epuizat, sã spunem, o formã de prezentã a literaturii sau a aspiratiei cãtre literaturã. Dacã observati bine, în editia Mircea Martin, lucrurile sunt mai aproape de curentul principal. Domnul Mincu, o persoanã, din punct de vedere artistic, extravagantã, a încercat sã prezinte în acest cenaclu, un anumit grup, o anumitã generatie, un anumit punct de vedere asupra literaturii, care, fiind doar „anumit”, nefiind neapãrat toatã literatura, la un moment dat, s-a epuizat. Am gãsit o nouã formulã, prin bunã întelegere si prin acceptarea unei realitãti, în care se dovedeste cã literatura este mult mai cuprinzãtoare decât, sã spunem, un anumit fel de a face literaturã.

Care credeti cã sunt principalele provocãri la care trebuie sã rãspundã Uniunea Scriitorilor, în contextul nostru istoric, social, politic?
În primul rând, eu cred cã are marea misiune de a proteja, chiar acesta este cuvântul, a proteja creatia nationalã autohtonã. Suntem supusi unei presiuni extraordinare! Nu spunem cã nu se citeste. Se citeste foarte mult! Sã stiti, se vinde carte foarte mult! Se fac bani din carte! Numai cã toti acesti bani nu se fac din cãrtile românesti, sau ale scriitorilor români! Nu se citesc cãrtile scriitorilor români, se citeste tot felul de literaturã internationalã de trecere a timpului, de hobby-uri si alte mici pasiuni. Scriitorii români, câti sunt cu adevãrat scriitori, deci nu toti membrii Uniunii Scriitorilor sunt cu adevãrat scriitori si nu toti cei care se considerã scriitori, sunt scriitori – aici sunt tot felul de aproximãri: atâta timp cât vor scrie cu sufletul în limba românã, poporul român mai are o sansã de supravietuire între celelalte popoare ale lumii. Pentru cã, vreau sã vã spun, „rãzboiul”, cu ghilimele, continuã în planul valorilor spirituale.

Într-un interviu pe care l-ati acordat la Câmpina, chiar în ziua în care împlineati 55 de ani, apreciati: „Ca scriitor si ca presedinte, cred cã ne gãsim într-un moment de maximã crizã si nu este o crizã a culturii si a literaturii, ci o crizã din cauza culturii si din cauza literaturii.” De atunci, lucrurile s-au schimbat în vreun fel?
Nu. Nu s-au schimbat. S-au adâncit. Asta este.

Despre scãderea interesului pentru lecturã, spuneati, tot atunci: „Oamenii se multumesc sã se uite la televizor si sã primeascã aceeasi cantitate de informatie culturalã, oricare ar fi. Capacitatea lor de a dialoga cu eternitatea, a dispãrut.” Ce solutii ati avea pentru a încuraja lectura, aflatã într-un alarmant declin?
Dupã cum am spus, se citeste ceva care seamãnã cu televizorul. Se citeste ceva care seamãnã cu ceea ce se dã la televizor. Eu cred cã rolul este important, este imens. Dacã gustul pentru lecturã nu este trezit din vârstã fragedã, pe mãsurã ce omul înainteazã în vârstã, renuntã. Renuntã la multe lucruri. Trebuie sã-i dai, încã de mic, un orizont foarte larg, pentru ca, atunci când începe sã renunte, sã-i rãmânã ceva, pânã la urmã.

La recentele Premii ale UNITER, observatorii au subliniat orientarea spre tineri, spre proiecte înnoitoare. Se poate întrevedea asa ceva si în cazul premiilor Uniunii Scriitorilor si, în general, ce trebuie fãcut pentru ca prestigiul, vizibilitatea publicã a acestora sã creascã?
Premiile Uniunii Scriitorilor sunt date de Uniunea Scriitorilor pentru membrii Uniunii Scriitorilor. Aceasta este prima chestiune. A doua: dacã Uniunea Scriitorilor e o organizatie profesionalã importantã, atunci si atentia publicului se va îndrepta cãtre aceasta, cãtre aceste premii. Dupã pãrerea mea, premiile fiind date de un juriu, totdeauna sunt contestate, pentru cã juriile sunt fãcute din oameni. Dar contestatiile niciodatã nu pot sã priveascã, în ansamblu, toate premiile. Pot fi contestate câteva, dar nu toate. Apoi, ciudãtenia, pentru mine, este cã oamenii care contestã aceste premii, le contestã dupã ce s-au dat. Nu contestã institutia premiului, ci contestã faptul cã s-au dat lui X sau lui Y, sau, cu ocazia aceasta, încearcã sã minimalizeze chiar premiul în sine. Cã sunt interesati sã-l conteste înseamnã cã e important acest premiu. Eu cred cã faptul evident cã, în fiecare editie, noi acordãm si premii pentru tineri, pentru debut, este un lucru important. Suntem singura institutie care acordã premii de debut, în mod sistematic, si ne intereseazã foarte mult viitorul generatiilor care urmeazã. Numai cã, vedeti, în literaturã apare un tânãr scriitor, care poate sã aibã 40 si ceva de ani, sau 60. Am avut, în istoria Uniunii, asemenea situatii, când, de exemplu, Alexandru Paleologu a luat premiu de debut la o vârstã onorabilã, sã-i zicem asa. În literaturã, de fapt, nu existã vârstã. Este o falsã problemã: tineri - bãtrâni. Importantã este opera, deci oricând este posibilã o surprizã, oricând un tânãr sau un vârstnic pot sã-ti ofere o surprizã, o carte care meritã toatã atentia.
Chestia asta, când mai vin dinafarã si mã întreabã ce mai e nou în literatura românã, o vãd ca pe ceva absolut ridicol. În literatura românã, pentru cine nu cunoaste literatura românã, totul este nou, absolut totul, pentru cã tot ceea ce nu cunosti, e nou. Mai discut cu tinerii, care sunt entuziasti, cred cã lucrurile se pot face numai si numai din dorintã si energie, si descopãr cu tristete mari goluri în culturã. În educatia lor. Nu cunosc literatura românã, din care vor sã facã parte, si atunci încerc sã-i îndrept: „D-lor, mai mergeti si prin bibliotecã, mai cititi si cãrti, nu doar scrieti.” E uimitor cã, totusi, literatura românã reuseste sã facã pasi înainte, cu toate aceste carente.

Credeti cã mai e loc în peisajul literar românesc de încã o publicatie, „Revista Nouã”, realizatã de cercul literar „G. Bogza”, coordonat de dl. prof. dr. C. Trandafir, si Fundatia Hasdeu?
Îl stiu pe domnul Trandafir... Mi se pare de lãudat, mi se pare cã nu mai sunt chestiuni izolate si cã tot mai multã lume întelege cã, pânã la urmã, cultura e o problemã a societãtii civile si, în acelasi timp, o datorie a statului. Deci cultura trebuie produsã de oameni si trebuie sustinutã de stat, prin crearea cadrului în care institutiile culturale sã functioneze. Eu as vedea sustinerea a ceea ce este bun. Ei, aici începe discutia: ce e bun si ce nu este bun. Dar faptul cã la Câmpina existã un grup intelectual, asta e cea mai mare realizare. Faptul cã la Câmpina, acest grup intelectual reuseste sã aibã si o publicatie, e un lucru formidabil. Important este ca grupul intelectual si publicatia sã intre într-un dialog cu alte grupuri intelectuale si alte publicatii. Asa vor primi informatii noi, energii noi si vor reusi sã contribuie la acest tesut fundamental pentru viitorul natiunii române, care este cultura realã. Înseamnã un pas înainte, pentru cã dv. aveti, desigur, un grup de simpatizanti la Câmpina, în Prahova, dar trebuie sã aveti si un grup de admiratori în tarã.

Un mesaj grupului de la Câmpina si „Revistei Noi”?
„Revista Nouã” sã devinã o revistã veche.

A consemnat Emanoil TOMA