Lucian VASILIU, potcovarul de inorogi

Constantin TRANDAFIR

Noua antologie a lui Lucian Vasiliu, Atelier de potcovit inorogi*, oferã ocazia de recapitulare („revizuire”!) a unei poezii ajunse la un grad de considerabilã altitudine, de unde îsi poate continua înaintarea pe noi aliniamente. Sunt aici selectii din cele cinci volume ale poetului, care, la vremea lor, au fost întâmpinate, aproape unanim, cu aplauze de condeieri reputati si, în general, de cititori - mai întâi cei profesionisti pentru care poetul are sincerã consideratie: „Fãrã critici literari subtili, cine stie câte cãrti valoroase nu ar fi putut sã aparã în literatura noastrã. Mi-as fi dorit ca astãzi parte din criticii literari sã revinã în paginile publicatiilor culturale. Îi cultiv cât pot de mult pe cei tineri, inteligenti, instruiti, de caracter...”

Lucian Vasiliu s-a ivit în „optzecism”, în familia congenerilor Aurel Dumitrascu, Nichita Danilov, Liviu Antonesei, Valeriu Gherghel, Gellu Dorian, Liviu loan Stoiciu, Ion Stratan, Florin Iaru, Ioan Moldovan, Magda Cârneci, Mariana Codrut, Valeriu Stancu, Traian T. Coscovei etc. Mona-Monada (1981) l-a impus ca o clarã certitudine, cu identitate liricã incontestabilã. Acum, se stie cã Atelierul de potcovit inorogi vine dintr-un real atelier de potcovit cai, în care poetul a ucenicit cu drag, un laborator alchimic unde însusi Dumnezeu se furiseazã sã-i batã textele la masina de scris. Din perspectiva actualitãtii, „teribilismul” acuzat e numai un slab ecou suprarealist al junetii, predominantã fiind gravitatea de fond, mereu înseninatã de ironie. De pe acum se configureazã un spatiu propriu si un mod specific al viziunii; astfel încât, si în cazul poeticii lui Lucian Vasiliu, locurile recognoscibile (Casa Pogor, Bojdeuca lui Creangã, Iasi, Rãdãuti, Bahlui, „Berlad”, „strada Independentei”, „prietenul de la Sibiu”, „Marchizul de pe strada Dochia”, Casa cu turn din Copou etc.), elemente ale unei biografii imaginare de coloraturã postmodernistã, dobândesc aurã misterioasã prin puterea „Divinei”. Ca sã nu mai vorbim de farmecul strategiei livresti, abundente, dar deloc pedante. Poetul preferã sã trãiascã împreunã cu sobolanul Bosch, multumit de tãcerea lucrurilor. Restul e retoricã. „Veritabilul eretic”, cum îl prezintã iubita, se complace mai mult în lumea subteranã, însotit de „prietenul Bosch”, metaforã deopotrivã galantã si infernalã (asociatã cârtitei si sarpelui), probabil de inspiratie psihanaliticã (Freud din Omul cu sobolani), cu semnificatia travaliului nocturn-clandestin. Iar, cât priveste arta poeticã, textualistul respinge verbozitatea despre „marile evenimente ale lumii”, metafora, limpiditatea suprafetelor: „ador sintaxa confuzã, incongruenta - / scriu pânã la epuizare / în numele unei acute lipse de / Prudentã,/ practic yoga între literele L si V / saturat de conventii si certitudini” (Yoga). Ca un reprezentant al „noului val” optzecist, autoreferentialitatea e la ea acasã: „Scriu cu degetele arse / pe umerii femeilor”, „pun pariu cã va învinge poezia”; are un manuscris care nu circulã, orbecãie dupã esentã, un vierme îi sustine propozitia sã nu se prãbuseascã, pune în miscare masina de tesut cuvinte, mãrturiseste cã un poem e scris în tren, cã altul e sugerat de Montaigne, cã poezia lui poartã aceeasi cãmasã de sapte ani, constatã cã un poem e prea lung, exprimã un cuvânt si celelalte cuvinte cer sã fie tãiate etc. E captivat de miracolul vietii si de viata textului. Androgina stare a lumii îl fascineazã, ca figurare antropomorficã a oului cosmic, ca desãvârsire, ca sumã a dualitãtilor: lumina si întunericul, nasterea si moartea, trupul si spiritul, Totul si Nimicul, iubirea si ura, demonicul si angelicul, himerele si jivinele. Poetul descinde la izvoarele originare pentru a încerca sã reediteze, demiurgic, actul creatiei. Închipuie „proprii ipostaze ale propriei geneze”, biologice si spirituale.

Despre felul cum înaintez (1983) dã seama de acelasi traseu fast, cu un plus de precizie a dictiunii si profunzime a stãrii poetice. Cu toate acestea, înainteazã mai... narativ si, de aceea, mai dezinvolt, fãrã a cãdea în anecdoticã grosierã si în poncife explicative. Bineînteles, cu „personaje” având însemnele fictiunii: prietenul Zeenumud (vezi anagrama), juna I(olanda) în locul Monei-Monada, vechiul tovarãs Bosch, prietenul orb, arlechinul, calul Ventonicã, alte nume, alte locuri familiare - un cotidian transfigurat pânã la fruntariile misterului. Mãstile poetului se diversificã, odatã cu multiplicitatea lumii contingente, inventate.

Desi a rupt gâtul elocventei, scrie un „derizoriu TRACTAT”, amintind vag de Nichita (aici, si nu altundeva, cum s-a spus) si, cu toate cã afirma cã începe sã vorbeascã altfel, „într-o sintaxã greu accesibilã”, constructiile sunt inteligibile, sensurile fiind mai „ascunse”, dar nu abstracte. „Naratiunile” relateazã situatii pe cât de obisnuite, pe atât de bizare: sobolanul, printre manuscrise, „rememoreazã biografia lui J. S. Bach”, o „conversatie esotericã” hotãrãste „sublimul femeilor scandinave”, în peregrinarea prin urbe, prietenul orb sustine „principiul feminin al lumii”. Un text al sãu, ne atrage atentia poetul, e un „jurnal” care „se organizeazã ca un veritabil poem”, e un poem în prozã, de parcã ar fi scris „de însusi Bacovia pe când se numea Vasiliu”. Alte texte sunt „epistole”, în a IV-a îsi ia la bãtaie cuvintele care „nu ascultã decât de domnul EMINESCU”. Noua iubitã I(olanda) asteaptã de 11 ani prenatali sã-l cunoascã si, când se întâlnesc, îi cere sã renunte la peroratia lui „pe o stradã a Evului de Mijloc”. Cãlãtoria fantasticã în cotidian continuã, fantezia nu mai are limite. Poetul pedaleazã pe o bicicletã provenitã din Þãrile de Jos, asteaptã noi contingente de mierle, cuvintele rebele îi plesnesc gura capului însângerat dus pe o tavã Excelentei Sale, alte cuvinte pe care vrea sã le scrie îi pregãtesc un streang de zile mari, îsi striveste falangele la „ultima încãierare esteticã”, în groapa unui vers se simte singur cu cârtita galbenã. Poem final contine sapte epistole ale trupului cãtre suflet, pe temeiul neistovitei tensiuni a contrariilor si al tentativei de împãcare a extremelor. Nu e nimic ostentativ aici, în ciuda invocatiei puse în registru confesiv si a poeticii manifeste: „Spirit al meu, am fiintat între fratele mort mort si / fratele viu, între reverentã si ireverentã, între / vanitate si umilintã. Astãzi treaz si mâine beat. / Am crezut multã vreme în prietenie, am scris / Tractatul despre ZEENUMUD, oferindu-mã / cu disperare absolutului. / Rãstignit de mai multe ori pe crucea limbii materne, / însângerat si suferind / laolaltã cu marii entuziasti, astãzi orbi ca si mine”.

Dupã aceastã confesiune dramaticã, în care spiritul (critic) atinge pragul înalt al poeziei, nu urmeazã renuntarea rimbaldianã, ci hotãrârea de a continua frumusetea si suferinta penitentei. Fiul omului (1986) accentueazã mai vechea obsesie a „semnelor prenatale”, a „propriei geneze”, a Mamei - centru al universului, a pântecului creator. Aflat pe holul unei maternitãti, poetul se viseazã Mare Terfelogar, „Marele Alpinist al Bibliotecii Universale”, si trãieste miracolul nasterii fiicei sale. E un prilej de a compune un imn al zãmislirii, cu „amintirile” sale din vremea „Marelui Întuneric”, când o energie fabuloasã începe sã trezeascã formele: „Mama dormea cu mine în pântece”: „Astfel mã amintesc: / Mama / mã purta în pântece / ca într-un ochi închis definitiv (...) Îmi pãrea / cã pântecul Mamei e pântecul Mãrii (...) Astfel mã amintesc: / dormeam sub masa placentarã / ca un betiv al universului...” (Octombrie). Fiul omului se naste, iese la luminã, capabil sã primeascã, în timp, spiritul. Pãtrunderea în univers echivaleazã cu intrarea într-o ordine. ªi, cum spune Pascal, „ordinea este suficientã pentru a caracteriza inventia”. Palidele inflexiuni parodice nu pot înlãtura alunecarea într-o inexplicabilã grandilocventã. Ciclul Monadelor, în schimb, revine la regimul densitãtii lirice. „Monadologul” îsi organizeazã discursul „ca o peroratie despre întelepciune”, uneori linistit, alteori încordat în deslusirea resorturilor materiale si spirituale. Ceea ce face ca aceste poeme sã nu cadã în pãcatul filosofãrii sterpe este asumarea unui deficit de vedere si a neputintei de a descrie. Elegiile nu pãrãsesc spatiul cotidian si fiintele comune, care, e drept, au ceva surprinzãtor. „Inocentul cel subtire si palid”, care nu ascultã, iarãsi, decât de „domnul Eminescu”, rosteste psalmi si imne, ascultã „cântecul privighetorii rãnite” si „corul celor doisprezece orbi”. Laitmotivul orb-orbire trimite cãtre privilegiul de a cunoaste realitatea secretã, profundã, inspirat, taumaturgic.

Verile dupã Conachi (1990) reprezintã un interludiu „în dulcele stil clasic”, de care modernitatea / postmodernitatea se lasã tot mai mult contaminate. „Fidelul muzeograf” dialogheazã cu amorezul lacrimogen Conachi despre Lucian din Samosata, Lumiere, Octavio Paz, domnisoara Hus si se plânge de discopatie. Strãbunul libovnic îl sfãtuieste: „Pe brânci iubeste si ia sama bine / cã stihul cu suspin se tine!...” Pacientul discopat, însã, a cãzut în androginie, doarme pe pat tare, nu mai are acces la „pulpele abisale”, nici sã se scufunde în Bahlui, nici sã se catere sau sã cearã Alcooluri de Apolliniaire. Oricâte conjuratii amicale s-ar porni sã-i aline „sud-estica durere”, totul e zadarnic: suferinta (balcanicã) îl tintuieste la pat si-i alimenteazã stihurile jucãuse, chiar si când jocul e de-a ceva ciudat, între care si o primã „Lucianogramã”: „Lucian Vasiliu / este inventatorul / unei monadologii desuete // asadar, / bun de rãstignit / pe un perete // el e un fel / de / n-ar mai fi - / când bezmetic / si când gri”.

Altminteri, volumul Lucianograme (1999) se vrea si este o „sintezã” a modurilor poetice de pânã acum: gravitate, ironie, fantezism, disfunctie existentialã si ontologicã, atitudini hieratice si spontane, entropice si ludico-parodice. Motivul fundamental, timpul, genereazã toate aceste trãiri. Din pridvorul Bojdeucii lui Creangã, poetul vede cum vremea trece „rostogolind în abisuri / sfintele cercuri” si cum clepsidra se sparge. Ca geometrul antic, ar vrea sã trãiascã în bunã convietuire cu timpul potrivnic. ªi din nou e îmboldit sã-si scruteze arborele genealogic, situat între sacru si profan, sã contemple distorsiunile cronotopice. Spatiul se limiteazã la Muzeu si Bibliotecã, douã teritorii restrânse, dar, se întelege, cu deschidere nelimitatã. Timpul, rãmânând „formã aprioricã a fantasticii” (Durand), se exercitã în ipostazã vremelnicã si pancronicã, perceput de Lucian Vasiliu si ca „est-timp”: „Estimp, am locuit ceasuri cât secole / în pântecele matern, transilvan // Estimp, multi s-au întrebat din nou: / «Încotro, Poezia?». „Tãiate de cuvinte”, eremitul trece „de pe un umãr pe altul / ziua de mâine, ziua de ieri”, în camera cu tavanul jos si cu multã umezealã, însotit de masina de scris, „atelier de potcovit inorogi”. Dar, mai sunt si „heruvimii din Iasi”, mai sunt si seri poloneze, când douã studente lesesti îi vorbesc de Cracovia, în timp ce poetul le citeste „dintr-o editie bilingvã, / din Vasiliu ( - Bacovia)”. Existã, totusi, o continuitate în timp: „Vasile Alecsandri citeste poezii / de Costache Conachi. / Mihai Eminescu citeste poezii / de Vasile Alecsandri. / Lucian Blaga citeste poezii / de Mihai Eminescu. / Cezar Ivãnescu citeste poezii / de Lucian Blaga. / Lucian Vasiliu citeste poezii / de Cezar Ivãnescu // De Lucian Vasiliu / cine citeste poezii?”
___________________
*Atelier de potcovit inorogi, Editura Junimea, Iasi - 2003