Seria a patra, editatã de Cercul literar «Geo Bogza» si Fundatia «Hasdeu»
Adio, Europa!
Christian CRÃCIUN
Voi astepta anul 2007 cu romanul lui I. D. Sîrbu sub ochi. Ca un memento lipsit de crutare despre ceea ce înseamnă România si ceea ce înseamnă Europa. Id est Occident. (Vezi viziunea dulce-sarcastică a lui Cristian Mungiu din filmul cu acest nume). Spatiul sacru al tuturor iluziilor noastre. De ieri, de alaltăieri, de azi. Ne-am grăbit ,însă prea încet, ca în parabola sadoveniană despre rostul neamurilor, am ajuns ultimii si n-am mai găsit acolo nimic: nici pe Dumnezeu, înlocuit de mult cu Allah, nici Occidentul, prea preocupat de feeria automistificării si autodistrugerii pentru a-l mai interesa altceva. Înapoi nu mai avem de ce să ne întoarcem, aici va locui o specie ciudată de hominizi motorizati si violenti, stăpâni de neo-sclavi si de vechi teritorii în care doar arar câte o umbră mestecând coltul unei basmale va mai bate cărările către un mormânt pe care-l îngrijeste, parcă, de la facerea lumii. „Tara de la apus” se va fi predat deplin barbarilor după ce îi va fi anesteziat deja cu decadenta ei strălucitoare si abundenta alimentară. Asta dacă explozibilul teroristilor nu va fi transformat deja Parisul într-o ruină, după ce intelectualii săi s-au străduit, cu deplin succes, de aproape un secol să-i paralizeze orice capacitate de ripostă francă.
În anul de gratie 1989 Europa Occidentală se odihnea în slava sa stătătoare, netulburată decât la digestie. Erau 45 de ani de pace, lumea părea bine împărtită în hemisfere care-si găsiseră un relativ echilibru al capacitătilor de distrugere reciprocă, ecourile strigătelor de Dincolo erau atent vătuite, să nu altereze idila sistemelor. Mai mult, orbiti de măreata Utopie de la răsărit, intelighentii si militantii occidentali îi priveau cu cea mai mare ură pe revenantii din Est-ul care experimentase în propria-i carne, prin milioane de morti, adevărul prim si ultim al acestei sinistre inginerii sociale. Îi urau în numele unui somn dogmatic din care s-ar fi simtit îngrozitor dacă ar fi fost deranjati de către acesti martori incomozi. În aceste împrejurări, în 1989 s-a petrecut unul dintre acele evenimente irationale si imprevizibile care apar câteodată în istorie, un val a cărui origine tectonică este imposibil de precizat care a răsturnat utopia, scotându-i matele. Bătrâna Europă s-a trezit în brate cu un lighean de castane încinse cu care era evident că nu stia ce să facă. Era obligată să se trezească, să ia initiative, să gândească (ce oribil!), să actioneze, dar era si evident că nu avea un proiect pentru ce are de făcut. Au început de atunci niste decenii de bâjbâieli proclamate pompos „integrare” si „Europa unită”. Dar plătite cu sânge în România sau Iugoslavia. Esticii veneau cu bucurie spre paradisul interzis atâtea decenii, nouă barbarie care, împlinită cu cea africană, musulmană si asiatică, îneacă încet si sigur ceea ce strămosii nostri ridicaseră la putere de vis si de concept: „civilizatia occidentală”. Profetit de multă vreme, apusul Apusului înghite în primul rând neimunizatul Răsărit. Spectaculoasă perversitate a ultimei Istorii. În care Occidentul se arată îmbolnăvit de ură de sine si spaimă. Să-ti fie frică a vorbi în Constitutia europeană de crestinism este dovada unei devitalizări si a unui rahitism intelectual de care asa-zisa diplomatie continentală suferă… suferă. Ce este Europa în afara crestinismului? La ce mai foloseste o Europă căreia-i este frică de propria-i identitate? Am visat să intrăm într-o Europă a democratiei si ne-am trezit într-una a birocratiei.
În tot acest spectacol se află rătăcită si o tară cu memorie neprotejată, pregătită să se infecteze de toate bolile veacului acesta si ale veacului de apoi. Venind cu toate bolile de care nu s-a vindecat din trecut. Aflată după unii la o margine, după altii chiar în centrul continentului, tară neidentificabilă, roză a vânturilor în tăcerea unor oameni devertebrati. O patologică indiferentă de sine o face să-si alunge copiii si să-si batjocorească bătrânii. Am plătit bacsis ca să trecem dintr-un mileniu într-altul si acum stăm - nedumeriti - pe malul celălalt, fără să stim încotro s-o luăm. Parcă ne este frică să ne îndepărtăm de mal, de locul privilegiat de unde se mai vede încă locul de la care ne-am desprins barca. „Era mai bine înainte” nu este o nostalgie politică, ajunge de-a dreptul una ontologică. Ne-am trezit că nu mai avem nici o cetate de cucerit, Occidentul s-a predat de mult, neconditionat, si nu mai este acolo unde îl situam noi pe hartă. Parcă nici harta nu mai este. La ce bun barbarii la cumpănă de veacuri?
Un continent obosit de propria istorie, incapabil să se mai definească altfel decât urând tânăra, sturlubatica, inconstienta, dar dinamica si creatoarea de Nou Americă, acest continent ne asteaptă cu teamă si fără sperantă, pe noi săracii si necioplitii, rebuturile celor două războaie, ca si ale multora ce le-au precedat. Această (sub)constiintă de rebutati ai istoriei ne-a fost infuzată de „ai nostri” si de „ei” deopotrivă. Este aerul pe care-l respirăm cotidian. În marea lor întelepciune bruxelles-ocratii au inventat un monstru de hârtie numit „Constitutie” pe care nimeni nu-l poate citi de la un capăt la altul fără să adoarmă de plictis. Dezertori de la demnitate, incorporăm cea mai mare cantitate de nesimtire istorică, exagerând fără măsură tot ceea ce tine de trecut, într-o încercare disperată de a obnubila prezentul cu provocările lui. Mă declar un eurosceptic iubind Europa. În care, nu stiu de ce, parcă nu se mai nasc oameni, ci mediocri. Un continent urias în sus, care si-a extirpat voios singura lui putere fată de colosul asiatic la care a fost atasat ca o simplă notă de subsol: spiritul. Noi nu stim ce avem de adus acestei adevărate mame vitrege care ne-a aruncat o jumătate de secol într-un centru de reeducare si acum cam strâmbă din nas când e să ne primească în spatiul său locativ, căci mirosim urît. A oaie si a garsonieră cu gazele si apa debransate. Ea nu stie ce are de primit de la noi. Voi astepta deci anul 2007 recitind romanul lui I. D. Sîrbu „Adio, Europa!”.
