DESPRE STAREA CRITICII LITERARE

Lãsând la o parte pateticele controverse pe tema „crizei de identitate”, sã ne amintim cã s-a fãcut mare caz (tot mai murmurã defetistii) de „criza culturii”, si încã fatalã, în acest rãstimp tranzitoriu. Dupã aceastã tevaturã, s-a înteles cã, mai curând, e vorba de o crizã a receptãrii sau, cum afirma cineva, de o „crizã de descãtusare”, cã pustiirea culturii nu-i cu putintã nici chiar, parafrazfind cronicarul, în vremuri miscãtoare si neasezate. În aceste circumstante a fost, oarecum, lãmuritã si „criza literaturii”. Optimistii percep o resurectie, cu toate dificultãtile specifice momentului, noilor conditii si mentalitãti. În ultimul timp, se întrevede si o reabilitare a fictiunii. Critica, însã, e în suferintã. Se zice cã asa ar fi normal, dacã în Occidentul pilduitor ar exista aceastã pornire, ceea ce este ori o neîntelegere a nuantelor, ori o deturnare de sens. Bunãoarã, se are în vedere numai critica revuisticã, eludându-se celelalte forme predominante: monografie, studiu, istorie literarã, eseu, portret, biografie etc. Dar nu trebuie uitat cã noi, românii, am arãtat de atâtea ori cã, dacã nu imitãm orbeste, suntem mai generosi cu formele de manifestare ale literaturii. Pânã la un moment dat, critica noastrã nu doar cã intrase într-un impas aproape total, ci devenise un subiect tabu. Deodatã, lumea începu sã se intereseze mai mult, alãturi de soarta literaturii, si de „constiinta” acesteia. Mai toate revistele de culturã s-au pornit s-o punã în discutie, ba si colocviile / simpozioanele / mesele rotunde au inclus-o pe ordinea de zi.
De altfel, conditia criticii a fost mereu litigioasã, pusã între supralicitare si repudiere. În planul de echilibru s-a aflat, bineînteles, critica de discernãmânt, cinstitã, fermã, receptivã, nutrind o dreaptã perceptie si ierarhizare. Spre argumentare relaxantã, sã reamintim numai douã-trei aprecieri contradictorii privitoare la rostul criticii: „Dupã ce a inventat si manufacturat pe autori, natura bãgã de seamã cã i-au mai rãmas oarecari resturi. Si a creat pe critici” (Olivier Holmes); „Critica încolteste în sânul însusi al literaturii. Una fãrã alta nu trãiesc” (Francesco de Sanctis); „Literatura fãrã de critici ar ajunge ca productia fãrã intermediari si negotul fãrã speculatie - ba critica însãsi ar muri fãrã critica criticii”(Thibaudet). Dacã s-ar face o antologie din asemenea evaluãri, ar reiesi cã scriitorii cei mai reputati se aflã în relatii bune si foarte bune cu critica. Putini sunt indiferenti, iar adversarii se recruteazã, de obicei, dintre mediocritãti. Rarele exceptii nu întãresc regula, apar ca niste ciudãtenii. În cea mai tristã situatie se gãsesc cei care iau ad litteram spusa lui Thibaudet: considerã critica drept o ancilla a literaturii, agentie de publicitate, „sã facã lobby”. Si când te gândesti, mutandis mutandis, la ce credea Oscar Wilde, parcã se cuvine mai multã prudentã: „Imaginatia imitã, spiritul critic creeazã”.
Care este starea de fapt a criticii noastre actuale se cunoaste, pentru cã se vede cu ochiul liber. Critica exegeticã si eseisticã nu se resimte decât de greutãtile editoriale si, când reuseste sã depãseascã aceastã stavilã, difuzarea e catastrofalã. Impasul marcheazã, mai cu seamã, critica de întâmpinare (cronica literarã, recenzia, foiletonul), care, dupã retragerea aproape generalã a liderilor în materie, a intrat pe mâna unor persoane „de nãdejde”, unii cu lecturi putine, altii cu onestitate îndoielnicã. Nãpãdi comentariul ageamiu, de grup, maniheistic. Un timp, ne-am aflat la umbra sectarismului în floare, pânã n-au mai rãmas decât clanuri izolate, care se ocupã cu apologia stridentã a „alor nostri” si cu vituperarea gângavã a „celorlalti”. Nu se cunoaste avertismentul lui E. Lovinescu: „Corectitudinea e punctul de plecare al criticului. Si vai de criticul la care tocmai acest punct cardinal e un locus minoris resistentiae”. De aici se trage neîncrederea în criticã, nu din cine stie ce suspiciuni de alexandrinism. Comentariul critic nu ucide literatura, nu-i un semn al pauperizãrii actului creator, ci chiar „întretinerea longevitãtii”. Nevoia de valorizare rãmâne mereu imperioasã. În absenta criticii curente de calitate, scara de valori riscã sã se prãbuseascã, grafomania sã triumfe, gustul public sã se degradeze. Mai de curând, ignorându-se (totusi) slaba prestatie a criticii „în act”, au fost puse în dezbatere modernizarea conceptualã, clarificãri interioare, canonul literar, spiritul polemic, compromisul / compromiterea. Ba, pe lângã cei foarte putini critici rãmasi pe baricade, au apãrut si câtiva tineri de realã vocatie în domeniu, cu însusirile numite mai sus, cãrora le asteptãm confirmarea. Începem, parcã, sã stãm satisfãcãtor cu “registratura”, mai e de asteptat o “magistraturã”. Ceea ce înseamnã cã, fãrã triumfalism, dar si spre contrazicerea scepticilor de meserie, întoarcerea la normalitate nu-i departe. Cãci o literaturã bunã are si o criticã pe mãsurã.

C. TRANDAFIR