Critica, între impas si crizã

«Cititorul e liber sã arunce o carte proastã.
Numai criticul e de plâns.»
Theodor Codreanu

O anchetã a Vietii Românesti a dezbãtut problema criticii noastre literare de azi, sub întrebarea genericã dacã aceasta se aflã în impas. Pãrerile, normal, sunt împãrtite. Unii vorbesc despre crizã. Punerea problemei nu este întâmplãtoare, existã destule semne ale stagnãrii, dar si tentative de revenire la statutul acestui oficiu al literaturii.
Pe bunã dreprtate, se constatã, pe de o parte, o regretabilã aplatizare, birocratizare a comentariilor despre fenomenul literar. Se scrie fãrã prea mult aplomb, în lipsã de accente, chiar dacã, adesea, cu elegantã, dar gratuitã si comodã. În acest iezer calm al consensului, în absenta constiintei vinovate, pânã si polemicile apar si se dezvoltã pe aspecte aleatorii, secundare, colaterale, irelevante, evitând substanta, uneori cu obstinatie. Tentatia cãreia i se lasã pradã prea multi este a discursului linistitor, de tip apologetic, adeseori redundant. Tentativele de a nega ierarhii vechi se soldeazã cu desfiintarea oricãrei ierarhii. Se dãrâmã statui de pe socluri, dar nu se pune nimic semnificativ în loc.
În fond, impasul e de naturã teoreticã, al întemeirii discursului axiologic, cãreia speculatia nu-i poate tine locul. Sincronizarea, fie si târzie, recuperatoare, este superficialã si spectacularã, nu atinge nivelurile infrastructurii. Asadar, fireascã pierderea autoritãtii criticii în fata lectorului cât de cât avizat. Cantonarea într-un (neo)impresionism, chiar dacã “scris bine”, dezvãluie indiferenta fatã de adevãrul continut în discursul critic. În asemenea caz, si responsabilitatea tinde spre zero.
Dar dacã avem de-a face cu o falsã problemã? Dacã împortantã este critica de sintezã, punerea în valoare (recitirea) creatilor literare al cãror statut a fost deja stabilit sau chiar “redescoperirea” unor texte ignorate în secolul (secolele?) care a (au) trecut? De la aceastã înãltime, actualitatea literarã poate pãrea derizorie, suferindã, lipsitã de rezultate demne de bãgat în seamã. Ea poate fi subiect doar pentru foiletonisticã, mai cu seamã când criticul este asaltat din toate directiile, pentru cã se tipãraste enorm. Astfel, acesta îsi pierde treptat capacitatea de a spune da sau nu, devine precaut, dacã nu, vai, indiferent, sclavul rutinei.
De la un punct încolo, se spune, este un semn de normalitate. Deceniile de la finalul secolului trecut au curs sub stigmatul ideologicului; odatã scãpati (unii) de acesta, ceea ce se întâmplã nu poate fi decât ceea ce chiar este firesc. Însã îi este permis criticului doar sã se bucure de descoperirea valorilor? Nu este el dator sã punã umãrul la articularea unor ierarhii? Nu trebuie sã lupte pentru impunerea valorilor descoperite? Da, aceasta este imaginea care ar trebui sã se vadã si, rareori, chiar se vede. Dincolo, în adânc, existã o viermuialã ce-si are sorgintea într-o atomizare lipsitã de sens. Critica de grup, iar nu de directie, discriminatorie, pe criterii sectare ori teritoriale (?), de tip “ai nostri-s ca brazii”, aruncã în derivã comentariile de “întâmpinare”, confundate (cu sau fãrã intentie) cu mesajele publicitare. Se ajunge, ca sã iau un singur exemplu, la supralicitarea importantei unei cãrti, altfel bine scrise, de popularizare despre îngeri. Am putea zice cã o literaturã are critica pe care o meritã, dar afirmatia este riscantã. Literatura românã actualã nu are cititorii pe care îi meritã. Dar acest fapt tine de alte aspecte, mai generale, ale altei crize, mai profunde. Dacã nu lipsesc “criticii de sistem”, cei care tin sus steagul breslei si realizeazã inclusiv legãturile cu domeniile conexe (filosofia, psihologia, sociologia, antropologia, religia), care conduc la pluralizarea perspectivelor de abordare, “critica de întâmpinare” se apropie de beletristicã din unghiuri aleatorii ori subiective. Echidistanta necesarã (nu obiectivitatea, de altfel, imposibilã) odatã pierdutã, orice e posibil, chiar si delegitimarea autorului comentariului. De fapt, încã de acum vreo douã decenii Romul Munteanu constata aceastã tendintã negativã. Literalitatea unui text nu mai tebuie demonstratã, este presupusã, astfel cã nu mai este socotitã necesarã cercetarea efectului estetic a operei considerând si orizontul de asteptare.
E crizã? Nu e crizã? Oare critica literarã nu e mereu în crizã, într-o cursã (cu obstacole!) de urmãrire a alergãtorilor din beletristicã? Nu are ea de fãcut fatã propensiunilor cosmopolite ale generatiilor mai tinere, chiar de la (de dupã) optzecisti? Nu are ea de fãcut fatã unor inertii centripete, izolationiste, spre modele revolute? Adevãrat cã restantele sunt destule. Abia dacã se recupereazã, critic, mai în profunzime, literatura interbelicã. Creatorii directi au deja pasi buni înainte, apropriindu-si, recuperând valorile anterioare nu numai pe calea “intuitiei” creatoare, ci si pe aceea a cunoasterii analitice. Urmeazã, timid, controversatul deceniu sase, cel de-al saptelea mai are de asteptat studiile serioase. Sigur, surprize pot veni oricând, sunt vesti (zvonuri), dar nu semne convingãtoare, iar criza poate fi “de crestere”. Cu conditia sã se atenueze atomizarea, cantonarea în particular, sã se dezvolte instrumentul de receptie si sã devinã aplicabil. Rolul prim îl va avea critica universitarã (în sens deloc peiorativ!), mai mobilã ideatic, împingând (sau trãgând dupã sine...), inerent, si critica revuisticã (compte-rendu, cum zic francezii). Dacã “seniorii” deceniilor trecute s-au retras, treptat, locul trebuie luat, cu stiintã si aplomb, de generatiile tinere, cu altã deschidere. Pe alocuri chiar se întâmplã asa. Unii vor confirma, dacã sunt lãsati sã o facã, dacã aceia ce si-au abandonat pozitiile nu vor continua - paradoxal - sã si le apere în continuare ori sã le rezerve unor urmasi minori ori veleitari. Criza trebuie lãsatã sã se manifeste, impasul survine numai când aceasta intrã în stazã si pierde contactul cu creatia vie, mereu mai diversã, mai încãrcatã de noutatea care se cuvine a fi descoperitã si judecatã.

Fl. DOCHIA