A DOUA ZI DUPÃ. . .

Dupã cutremurul din 1989, sistemul literar, extrem de rigid, centralizat si ierarhizat cum se constituise, s-a pulverizat ca un castel din cãrti de joc. O libertate netãrmuritã a devenit cea mai grea povarã pentru scriitorul român. Si s-a iscat o babilonie în care ceea ce izbeste este lipsa de criterii. Or, când spui criterii, spui criticã. Nu cred cã este vorba despre o catastrofã, ci de un fenomen inevitabil, de altfel, între timp plãcile tectonice au început sã se aseze altfel. Literatura (si scriitorul, ca persoanã publicã) s-a trezit marginalizatã, non-fictiunea si literatura de consum au luat în stãpânire piata, am asistat la o adevãratã inflatie de publicatii si de edituri, calitatea, de la cea esteticã la cea a cãrtii ca obiect propriu zis si a redactãrii nu mai este luatã în consideratie. Paradoxal, exact în momentul în care am fi avut mai multã nevoie de critica al cãrei oficiu sã aseze lucrurile în deplinã luminã, tocmai atunci critica a suferit o sincopã.
Care criticã? Pentru cã este o mare deosebire între criticul de întâmpinare, trãgãtorul din prima transee a recunoasterii valorii, si comentatorul pe spatii ample sau autorul de sinteze. Senzatia generalã a fost cã „literatura a scãpat de sub control”, evoluând anarhic din momentul în care marii critici din generatia ’60 s-au retras, practic, din exercitiul cronicii curente. Intuind probabil cã fenomenul literar devine cu totul altceva decât înainte si nu mai poate fi explicat cu acelasi instrumentar. Explicatiile degringoladei sunt mai multe. Încerc sã prezint câteva de ordin practic: imposibilitatea unui om de a cuprinde satisfãcãtor productia editorialã (reviste & cãrti), pauperitatea bibliotecilor, neprofesionalismul multor edituri care nu-si pot permite un serviciu de PR, tirajele insuficiente, lipsa cronicii literare de rãsunet din cotidianele de mare tiraj, sãrãcia criticului care nu-si poate permite sã-si procure cãrtile care l-ar interesa, dacã nu le primeste de la autor, difuzarea, practic, în circuit închis a publicatiilor culturale, care sunt necitite de oamenii obisnuiti, ci numai de cei din bransã, vesnicul nostru deficit de sinteze: dictionare, istorii, crestomatii, monografii, editii critice etc. Vreau sã spun cã vremea verdictului unic a trecut, nu mai avem o literaturã, ci un numãr greu numãrabil de universuri paralele, fiecare cu criticii si scara lui de valori (cu sau fãrã ghilimele). Spre deosebire de corul bocitoarelor din aceastã tragedie carpato-danubiano-ponticã, cred cã fenomenul este absolut normal si, pe termen lung, benefic. La fel ca si un corolar al sãu: a fost acuzat partizanatul ideologic al multor critici care ar falsifica primatul judecãtii estetice. Cred cã superstitia puritãtii estetice tine de o vârstã revolutã a literaturii noastre. În vremea când exista o ideologie unicã, la care nici un om serios nu putea adera cu sinceritate, era fireascã refugierea în primatul absolut al esteticului. Va trebui sã ne obisnuim cu pluritatea ideologicã, sã acceptãm existenta unor critici de orientare conservatoare, liberalã sau (de ce nu?) marxistã, religiosi sau agnostici, feministi sau fundamentalisti. Cu o singurã conditie: ca respectiva orientare sã fie asumatã deschis, întemeiatã teoretic si nu ascunsã sub masca unei „obiectivitãti a judecãtii estetice” imposibilã în practicã. Criteriul estetic rãmâne, sigur, fundamental, dar el nu poate fi aplicat niciodatã în stare purã. Regretabilã nu este afilierea criticului la o ideologie revendicatã, ci pe lângã puternicii zilei, tutãreala, partizanatul politic, întunecarea vederii si punerea automatã de etichete în functie de „gasca” din care face parte subiectul criticat, transformarea actului critic dintr-o judecatã de valoare argumentatã, într-o ocupatie mecanicã de lipire de etichete.
De ceva vreme, situatia criticii dã semne de normalizare, multi critici tineri si-au fãcut deja un nume. „Bãtrâna doamnã” România Literarã are o excelentã echipã criticã foarte tânãrã, multe alte publicatii au lansat nume ce meritã retinute. Sigur cã intrã în discutie autoritatea care se câstigã cu greu si cu timpul. Reactia unor „seniori”, care nu acceptã judecata tinerilor pe motiv cã: „cine esti tu acela fãrã operã sã mã judeci pe mine?” mi se pare un simplu ciocoism noncultural. Pentru mine, un adevãrat critic literar este acela pe care-l citesti cu delicii, chiar atunci când nu esti de acord cu diagnosticul pe care-l dã. Am avea apoi foarte multã nevoie de critici care sã stie sã spunã NU, cine citeste presa noastrã literarã trãieste cu impresia cã orice carte apãrutã la noi este exceptionalã, „marcheazã un moment de referintã” etc. Rubrici „sanitare” de genul celei tinute de Alex Stefãnescu ar fi, cred, binevenite în cât mai multe reviste. Cãci nu totdeauna tãcerea este o bunã judecatã de valoare. Nu mai am suficient spatiu pentru a atinge si un alt subiect care mi se pare foarte important cel al modelelor. Din pãcate, critica noastrã s-a împotmolit multã vreme în modelul Cãlinescu, în realitate un antimodel, cãci a fost un creator din speta celor care nu pot initia o scoalã, prin excelentã inimitabili. Linia Maiorescu, Lovinescu, Vianu, sã zicem, mai putin atrãgãtoare prin spectaculozitate, pare singura cale fertilã pentru critica noastrã.
Noua literaturã care, evident, se naste are nevoie si de o nouã criticã. Nu de una normativã, greu de aflat asa ceva în altã parte, ci de una judicativã, aflatã în consens cu timpul nostru si constientã de noile imperative culturale de care trebuie sã dea seama. Literatura o ajutã, si asta e foarte important.

Christian CRÃCIUN