Seria a patra, editatã de Cercul literar «Geo Bogza» si Fundatia «Hasdeu»
Natura realitătii
sau despre mască
Viorel CERNICA
“O inteligentă obosită, schizoidă si lasă a împrumutat masca
realismului printr-o îndoielnică închidere în realitătile dure.”
Peter Sloterdijk
Printre voci cu chip de zgură, măsti încovoiate de urâtenie; mers nesigur pe alei găzduite de miristi abia încropite. Toti cei ce ascultă cântecul măstii se întorc grăbiti către preocupările lor zilnice: cântecul nu-i trimite către vremea în care se puneau la cale măstile si cântecele lor si urâtenia lor frumoasă, desfigurată acum si încăltată cu idealuri nou noute. Au rămas troienite în amurgul unei ere desfigurate, măstile încovoiate de urâtenie; au dorit să prindă realitatea; chiar cred că au prins-o si că o călăresc asa cum ai călări un cal abia primit de la un punct de vamă. Dar de unde îsi mai trag ele realitatea, îndreptătirea, când însusi faptul de a fi ceva se cumpără la marginea unei zile noroase sau a unei nopti norocoase? Cine le mai priveste cu ochii deschisi, cu întelegerea agătată de umărul lor incert? Si cine le mai slobozeste printre locuitorii acestor miristi nesigure cu locuinte suspendate, printre constiinte rostogolite la vale asemenea anvelopelor uzate? Cine le-ar mai putea recunoaste, atâta vreme cât însisi locuitorii acestia si-au rătăcit chipul printre măsti, printre secoli dezordonati si zile fripte la soarele ce se schimbă, pentru ei, în fiecare zi?
Chipuri de zgură; voci de zgură; încântări zgrumturoase în inima trecătorilor tot mai grăbiti să prindă din urmă ultimul ideal, ultima modă, cea din urmă ocazie pentru a fi “în rândul lumii”. O mască petrecută după gâtul prelung al unei arătări se decompune în râuri de culori: arătarea recapătă chipul hidos al bătrânului zeu rătăcit printre masinăriile timpului nostru: de când si de unde să fie dorinta lui de a se arăta, de a se înfătisa, de a se depărta de cel fără vreme? Si cum le îngăduie celor apropiati să-i zărească adevăratul chip, sub culorile topite ale acestei amiezi?
Purtătorii de mască au obosit să se tot poarte si pe ei însisi: s-au îngropat în mască; au scăpat astfel de a da socoteală pentru felul lor mascat de a se rătăci în culoare. Apoi, au obosit să tot poarte culorile pierzaniei lor si le-au topit, le-au scurs, le-au uitat printre dalele de piatră ale acestor alei pline de fluturi si vulturi, printre realitătile pline de nerv ale vremii. A rămas acum masca, ea singură, împreună cu semenele sale; lumea s-a simplificat destul de mult: e plină doar de măsti ce se rostogolesc continuu; mai sunt si câteva vorbe aruncate în vânt. Priviti printre zăbrelele timpului: sunt multe măsti ce au să vină: tocmai scapă de ultimele lor culori si intră în realitate; îsi păstrează ceva din natura descompusă: inteligenta vie cu care vor încerca să atragă măstile cele mai prinse de realitatea vremurilor.
Fete calde si reci, închipuite si descâlcite de ele însele, slobozite printre pietre, fluturi si vulturi. Somnul mi-a fost întrerupt de glasul viguros al unei măsti ce se chinuia să-mi câstige inima. M-am trezit, iar masca mi-a arătat chipul meu hărăzit chiar de somnul prelung în care am intrat acum un veac. Era înalt, putin lătit, cu bolta ceasului rău alungită; avea colti de fiară ajunsă la menopauză si mintea încoltită abia pâlpâind printre oasele prejudecătilor de tot felul. Am fost încântat de grija arătată de cei ce distribuie măstile analgezice si himenele întâmplărilor netrăite; am văzut măsti cu mult mai frumoase, apropiate de adevărata culoare a Chipului: dar ce rost să mai aibă o astfel de mască-ne-mască? Realitătile zilelor noastre ne atrag spre oglinzile venetiene ale mâinilor cu care se modelează lumea si omul, adică realitatea.
Am mai privit odată, îndelung, la chipul ce mi se pregătea. I-am zărit bărbia rotundă a neîntelegerilor de tot felul pe care le voi trăi, ochii încrucisati cu orbirea săpată adânc în mijlocul lor, nasul drept iesit dintre obrajii tuturor rătăcirilor si pierdut din nou printre rătăciri decorate. Mi-am spus: iată chipul meu de om; si iată lumea mea. De atunci nu mai tin minte nimic; în afară de câteva lupte pe viată si pe moarte cu cei din fata mea pentru ca ei să recunoască armonia culorii tenului, bărbiei, ochilor, nasului chipului meu. Victoriile însă nu au nici un pret printre muritori. Iar măstilor distribuite fără durere, la voia întâmplării, nu le este teamă decât de timp. Ce urmează unui astfel de adevăr? Resemnarea; închiderea în tabloul înrămat al realitătilor dure care ne schimbă, chipurile.
E legitim să vorbesti despre “mască” dacă ai
în vedere lumea teatrului; sau pe cea
a “scenei vietii”, a realitătilor dure. Lumile acestea amândouă sunt
privilegiate atunci
când te gândesti la mască, în asa măsură că aproape îti pier alte
gânduri din conul luminos al
constiintei: mai contează, asadar, tragedia si comedia;
si umbra si masca. Numai că ar putea
exista si alte “ordini” (le puteti spune “locuri”) predispuse la a fi
locuite de măsti, la a fi reale; în unele dintre acestea, ca si în cele
două privilegiate, ies în fată purtătorii de mască,
iar nu masca însăsi; în altele, invers: masca se vede mai bine.
Va fi vorba
mai departe
despre purtătorii de măsti care nu vor să fie anonimi, care vor
să-si ascundă masca; despre publi-oameni. Dar nu vom scăpa
din vedere nici bufonul, mai bine-zis, personalitatea
bufonului (a celui ce-si recunoaste masca), deoarece
tocmai vederea ei ne-ar putea da o lumină pentru a-l zări mai bine
pe mascatul ce nu se recunoaste pe sine ca mascat, pentru a privi în
fată realitatea ca atare, realul în fapt, necesitatea de a fi ceva. În afara
măstii ce alte semne de recunoastere poartă o personalitate,
un publi-om,
un mascat,
o realitate în fapt?
Măstile se disting prin culoarea dominantă, prin albeata sângelui si a
chipului de sub pielea lor (invizibil, o vreme) si prin tinta
spre care se îndreaptă: realitatea aceasta sau realitatea
cealaltă, de lângă prima, albe amândouă. Nu contează mărimea,
accentul
criptic, sudoarea fruntii pe care se asează, rolul interpretat, candoarea
îndoielii în privinta realitătii sale si a tuturor
măstilor de pe pământ. Asadar, nu au importantă tragedia minusculă,
comedia pierdută prin iarba din mâinile mele si
de pe fruntea mea, forma
adică pe care o poate întruchipa o mască frumoasă sau umbra unui om
care priveste din când în când răsăritul de soare. Trăirea intimă nu
are nici un pret. Ceea ce trebuie avut în vedere, atunci
când ne uităm la măsti, la realul în fapt, este tonusul lor, miscarea
scenică, ambitusul
închipuirii cu care se prind de realitatea dură a vietii lor comandate. Si
a vietii mele si a vietii dumneavoastră, domnule, iesite, amândouă,
de sub tipar. Nu aveti viată? Cu
ajutorul măstii, o căpătati. Nu este nici un secret în faptul
că orice om poartă o mască, prin urmare, o realitate; si nici în faptul că
nimeni nu e dispus
să se recunoască drept purtător de mască. Ciudăteniile fac
parte însă din viata noastră omenească; de aceea din când în
când
omul recunoaste că, desi stie atâtea despre “realitate”, despre
realitătile
dure din viată, stie
foarte putin (desi multe) despre sine. Nestiinta despre mască face
parte din această realitate dură: omul nu se recunoaste. Dar
de ce este asa de importantă stiinta de sine, de vreme ce se
poate trăi si fără ea?
Iată o întrebare asupra căreia ar trebui să ne concentrăm, căci
odată formulată, ea se inserează în realitatea însăsi. Dar cine
să-i dea importantă, în acest sfârsit de vreme
desprins de realitatea vietii? Cine s-o ocrotească de
toate neputintele ce o înconjoară, dacă am fost deja cuprinsi
de crepusculul interogatiei despre sine?
Curând – suntem avertizati – nu vom mai pune nici o
întrebare despre noi însine, deoarece omul iese din lumea
cunoasterii veritabile, din realitatea semnificativă. El se îndreaptă
către alte obiecte de interes: lumea ca atare, realitatea acesteia,
viata (desprinsă de substratul ei de excelentă: zeul; si, poate, de
om); dintre minunatele exemplare umane nu vor mai rezista în
fata vederii omului si zeului decât cele
musculoase, ochioase, lăbărtate în pretentia
lor de a fi ceva: mascatii, adică. Să ne pregătim pentru o nouă
eră a măstii si a “realitătii” umane. Trebuie să stim însă ce lăsăm
în urmă. Cum se aprind întrebările în mintea ta,
omule venit târziu printre pietrele aruncate pe pământ! Printre
fluturi si vulturi, în realitatea ce-ti fuge de sub picioare! Cum se sting
flăcările din ochii tăi unici
iubito, atunci când încerci să mă descoperi
sub chipul hidosit de timp! Si cum pătrunde ploaia
printre zăbrelele vesniciei, curgându-mi în vine! Cum
se sting întrebările în minte? Cum
se aprind flăcările în ochii tăi, iubito? Si cum
se pierde ploaia printre zăbrele vesniciei,
însăilând realitatea?
Întrebări târzii si străine de cadenta firească a
secolului acesta. Întrebări piezise adresate cu dispret
semenului cu firile sale întortocheate
amestecate printre zgomotele nefiresti din lume. Trăim
printre realităti dure! Dar ne apără masca. Veti spune că
e firesc să fim supusi evolutiei: vremea nouă nu este, în fond, decât
rezultatul vremii vechi, asa cum cea viitoare se naste din cea
de fată. Nimic mai adevărat! Totusi, una este vremea răsărită din
nimic, alta aceea încoltită în
inima omului, alta cea pierdută printre
măsti cu chip de zgură. Apoi, devenit public prin esentă,
cine îti mai garantează identitatea chiar ca purtător
de mască, omule? De unde mai stii că esti “real”? Si
de unde ti-ai mai putea lua forta de a te regăsi, ca realitate,
pierdut printre fluturi si vulturi?
Nu este nici o noutate în această reprezentare despre omul
purtător
de mască. Dimpotrivă, masca de pe chipul omului a fost văzută,
de omul însusi, încă din începutul său. Tipurile clare de
mascat ne sunt chiar familiare:
sofistul, bufonul regelui, logicianul, cavalerul rătăcitor, filosoful ambulant,
jucătorul de măsti, judecătorul de măsti,
ideologul, demagogul ca sef de partid (după expresia lui Max Weber),
vraciul, anarhistul, ghicitoarea, medicul (vindecătorul),
homosexualul,
avangardistul, ratiunea de gardă. Esti
sănătos, râzi; esti bolnav, vrei să te vindeci; aceasta este
realitatea: un om dus de alt om la medic. Nu este nici o
simtire omenească semnificativă căreia să nu îi vină
în ajutor un tip mascat. Lumea măstii, asadar, este lumea
aceasta însăsi,
asa încât nu e chip să scoatem masca de pe fruntea
vreunui om istoric si să sustinem că el
nu a purtat-o niciodată, că el a fost ceva fără ea. Cine
încorsetează
luminile albastre căzute din înalt chiar pe chipul realitătii? Cine
cercetează
încropirea de lumini albastre din culorile de pe
toate măstile? Si cine demaschează frumosul acreditat prin
lege? Să fie o nouă realitate (de om, de piatră, de fluturi, de vulturi)?
Chipurile de zgură revoltate; si vocile lor clare ca
luminile albastre căzute din înalt, mestecându-si realitatea:
masca de dimineată, din timpul zilei, de seară; si pielea catifelată
de pe
noile culori prinse în realitatea frumosului acreditat prin lege astă
seară; si iubita în carne si oase redesenându-mi bărbia rotundă
a neîntelegerilor răspândite de mine în lume, ochii cu orbirea săpată
adânc în mijlocul lor, nasul drept iesit dintre rătăcirile
decorate. Sub mâinile ei, bolta ceasului rău se alungeste, coltii
de fiară din suflet se tocesc, oasele realitătii mele sunt înlocuite cu
fluturi si vulturi. Realitatea?
Patru soft-uri si-un pahar, zece capre si-un tipar;
două capete crestate si o moarte lată-n spate;
dacă nu v-ati lămurit, luati mortulFF
si-o tuliti.
Dacă, totusi, v-ati oprit, scoateti sortii din pahar,
mulgeti caprele-n tipar, crestati moartea pe mijloc. Să nu vă urniti
din loc! Stând asa cu noaptea-n spate prindeti solzi de
realitate.
Si dacă muriti un pic,
asa cât o viată cască, vă alegeti cu o
mască
