Valeriu Bârgău
Directorul de constiinte

A nu lăsa să se piardă cuvintele, a le reînvia, mai cu seamă când cei care le-au rostit au plecat spre «câmpiile elizee», este un demers cu totul stimabil, chiar necesar, dacă nu obligatoriu pentru o cultură (si literatură) tânără precum cea românească. Un asemenea demers întreprinde constant Valeriu Bârgău în revista pe care o conduce prin rubrica Arhivele Ardealului Literar. Şi pentru că, poate, nu e destul ori si pentru că circulatia revistelor culturale este, se pare, alta decât aceea a cărtilor (dar, din păcate, la fel de proastă), iată că la Editura Călăuza v. b. a apărut, nu demult, un volum de nici saizeci de pagini, elegant (dacă n-ar fi tipărit pe o nesuferită hârtie roz!), continând «o discutie înainte de a pleca la Editura Cartea Românească» între poetul mai sus amintit si Mircea Ciobanu, din 1984. O motivatie a acestei „restituiri” găsim în textul explicativ final: „Mircea Ciobanu trebuie redescoperit drept ceea ce este, un poet de mare profunzime, un prozator de întinderi nebănuite, un intelectual care a luminat un timp, un editor greu de imitat, unul de curaj, care stia să se bată cu cenzura.” Chiar dacă textul cărtii nu se justifică deplin în economia textului (si nu din „vina” domnului Bârgău cel de acum douăzeci de ani, ci a distinsului său partener de dialog, care evită constant să se cantoneze doar în zona strictă a definirii conceptului), avem atâtea lucruri interesante de aflat, încât lectura este de-a dreptul plină de surprize. Valeriu Bârgău (stim) se cam pricepe să „descoasă”, să incite la atitudine, la mărturisiri, la dezvăluiri. Literatura română de după războiul al doilea mondial este parcursă în liniile sale principale, mai cu seamă din perspectiva (istorică a) situatiei scriitorului fată cu regimul politic, cu critica literară, cu cenzura. Mircea Ciobanu ni se dezvăluie ca un judecător echidistant dar sensibil, atent mai cu seamă la nuante si refuzând sentintele definitive. „E foarte usor să arunci cu pietre…” spune M. C. începând răspunsul la o întrebare despre scriitorii care au făcut „jocul timpului”. Nu trebuie uitate lucrurile bune pe care le-a făcut fiecare pentru altii si pentru literatura română. Sunt acelea pe care cel intervievat pune accentul de câte ori are prilejul. „Cu 2-3 cărti ale lui Călinescu nu se putea întretine o literatură, o atmosferă literară, un popor prin literatură. O literatură se face de către toti, se naste din penurie… Auzi… dintre oamenii aceia [ai anilor ’50 - n. r.] unii chiar s-au întors de la proletcultism la modernism, altii s-au lăsat păgubasi, au dispărut prin colturi si functii, unde tac si zac.” După două decenii, vorbele lui M. C. îsi păstrează, în esentă, actualitatea. Cartea, ca restituire, este si o lectie cu osebire utilă pentru cei tineri (dacă nu pentru toti aceia) care fac literatură. „Nimeni nu salvează pe nimeni. Dacă nu ne salvează propriile scrieri - nu ne salvează nimeni” - ne atrage atentia Mircea Ciobanu. Doar că Valeriu Bârgău a mai salvat un text si ni l-a redat nouă, cititorilor neobositi. Se cuvine a-i fi recunoscători pentru gestul (dialogul) din 1984 si pentru cel de acum: Cartea.

Alexandru Priboieni
Pintenul trandafirului

La frontiera superfluă dintre clasic si modern se situează versurile celei de-a patra cărti* a lui Alexandru Priboieni (după Nocturne - 1984, Răspunsul pietrei - 1984 si La masa de vânt - 2002), adunând între coperte creatii din mai multe perioade, unele - cele vechi - datate. (Poate de aceea si datează, pe alocuri…) Beneficiar al unei îndemânări prozodice insuficient (ori superficial) exploatate, autorul se postează cel mai adesea în pozitia damnatului („Nu-i nimeni să se-apropie de mine; / Prăpăstii mari de foc si munti de ape” - Nu-i nimeni), dar se dedă si jubilatiei, mai cu seamă în fata naturii („Atâta floare-n jur, atâta frunză! /…// E minunată viata de la munte, / Cu păsări porci, porumb, dovleci, fasole” - La Râpa Diavolului), în rânduri descriptive, rimate nu totdeauna fericit, dar neapărat cu o morală-sentintă dorită profundă si înteleaptă. Din ambele sunt destule texte care sună frumos, dau măsura unei înzestrări originare: „uneori văd în vis / Viata mea plângătoare / Ca un ram de cais / Înflorind în ninsoare” (Uneori văd în vis) sau „Simt clipa când salcâmii ametesc / Împrăstiind în vânt aroma florii” (Eu cred) - care ne amintesc, parcă, de Macedonski. O mărturie trist-lucidă găsim în De la un timp, cu ecouri din Adrian Păunescu (al vremurilor bune) recognoscibile si în alte locuri (v. Şezlong). Mă îndoiesc, însă, de folosul includerii în volum a compunerilor versificate de genul celei intitulate Scrisoare pentru viitor. Lipsa unui redactor de carte se simte din plin la acest volum, dar câte din sutele de edituri mai apelează la un asemenea specialist? Despre coperta deliberat redundantă, o clipă de tăcere. Asa că să rămânem la versurile reusite, de unde misterul n-a fugit cu totul, ale poetului si să ne bucurăm: „Port sufletul cu mine / Ca pe o haină demodată”; „Cine esti tu / Care dai frunzele cărtii de-o parte si de alta a inimii”; „Ispită, carne fragedă de miel, / Frigare suind nărilor mirosuri, / Învăluire caldă de mătăsuri / Pe chipul mintii unui timp tembel”.
*Editura SemnE, Bucuresti, 2004

Virgil Panait
Poemul precum actul sexual

O surpriză plăcută ne face (din nou) Virgil Panait cu cel de-al patrulea volum al său* - optzeci de pagini care ne dezvăluie acelasi postmodernism de bună calitate al unui poet eminamente metaforic (se zice că postmodermistii nu suportă metafora! - iată unul care se - ne - hrăneste cu ea!), irepresibil ludic, textualist pendulând nehotărât (?) între trăirea prin expresie si expresia prin expresie, un suferind ironic, lăsându-se pradă unor gurmanderii fictionale duse până la o superbă gratuitate. Să desprindem o felie: „cât te urăsc eu măi dragă memorie // cu tandrete si pasiune te urăsc cu revoltă / proletară esti un genocid dar te iubesc / pentru că tu esti patria mea / (cu guverne mereu provizorii)”. Mai vreti? Mai avem: „durerea instructiuni de folosire sau manual / de logică a suferintei asta e toată poesia mea / … // o cameră de tortură care mă compătimeste / si-mi plânge de milă”; „ah viată cimitir vesel al suferintei / un text”; „femeia mea pedeapsa mea petiolul meu / hemoglobina mea / au tu nu stii că noaptea când e cer senin / până si caii plâng de dor?” – si asa mai departe, rătăcind cu forfecuta prin poezia secolului al douăzecilea si chiar mai departe, tăind ba ici, ba acolo, lăsând răni sângerând cuvinte, pentru că „în sfârsit în sfârsit sunt fericit prieteni / aici în regatul poesiei mereu clandestin si / convalescent mereu sub dictatura automutilării // s-a abolit pedeapsa cu viata”. Poemele au în loc de titluri trei stelute, iar la pagina 19 găsim si „explicatia”: „hei melani dar cum îti spuneam / titlul poemului nu face decât / să excite textul să-l demaste să-l / înfiereze arenei hipnozei decât să-i limiteze / vibratia nu face altceva decât să sfideze / realul substitut al autorului // (nota cititorului: titlul poemului este / singur viclean si sângeră)”. Asadar, autorul este peste tot: fictionar, fictionat, fictiofag. Uneori am avut impresia că sunt reproduse gânduri nespuse/nescrise de Nichita Stănescu, Mircea Cărtărescu ori de Ion Stratan - trei ludici prin excelentă - dar am aflat că „ieri am vorbit la telefon cu liviu / ioan stoiciu despre sfârsitul lumii continuu / si corupt si am aflat din ziar că s-a / mai dus un prieten s-a sinucis cu / …” - si asa mai departe; nu voi mai cita, cititorul poate afla si singur „cât de nefericit trebuie să mai fie un / sarpe”, „de ce n-ar exista doamne si un / destin de rezervă // asta asa pentru impresie artistică” si alte lucruri care de care mai interesante despre poesie, femeie, vin, destin, „un poet de provincie 47 de ani aproape / genial”, mocirla necesară, definitii ciudate (precum „să furi caii doar pentru ochelarii lor / aceasta este arta”), alte si alte jocuri uimitoare, pline de vioiciune si de râsu´-plânsu´, de histrionism si sinceritate crudă. Chiar dacă titlul volumului pare anume ales pour epatter les bourgeois, întelesul său, dezvăluit în chiar primul poem, este cu totul acoperit de substanta textelor.
*Editura Zedax, Focsani, 2003
Fl. D. CHIRAN

Eleonora Stamate
Castelul îngerilor

Când am scris despre prima carte de versuri a Eleonorei Stamate, Simfonie crepusculară, observam maturitatea reală a poetei, rezultată după exercitii îndelungate, orfismul si simplitatea, melodicitatea si acuratetea. Acest al doilea volum confirmă si adaugă un plus de naturalete, mai ales că autoarea a renuntat la constrângerile prozodice si, în bună măsură, la unele efuziuni retorizante. Acum se mentine mai mult într-o delicată discretie, pe criteriul prioritătii sugestiei si îndepărtării tentatiei sentimentale si declamative. Chiar si în versurile evenimentiale, ca acel tragic 11 septembrie american, „ura” se dizolvă în neliniste, iar aceasta dobândeste tonalitate de „cântece împotriva mortii”: „De cum ne nastem slobozi, cuminti, / învătăm să conjugăm verbul «a muri». Cu un verb atât de personal, / trăim murind cu fiece frunză pe ram. / Goi pe dinăuntru, / ne cresc muguri pe dinafară, / ca niste măsti antice, cu piepturi de aramă. / Se scurg orele în pestera vietii suferind împreună, / vântul ne bea sângele, / iar… cu timpul de mână, / învătăm păcătosul verb «a muri»” (Într-o zi). Doar în ciclul Insula Melcilor poeta dă frâu liber truculentei: „Mernicilor (termenul îmi este necunoscut, n.m.) si nemernicilor contemporani”. Pamfletele n-au vigoare si expresivitate. Melcii sunt „devoratori de timp”, „risipitori de spatiu”, exilati în tristete”, „împletesc vise erotice în limpezimea (!) întunericului” (cum s-ar zice, gasteropode „suprasexuale”!), „beau apă stătută”, „adulmecă întunericul” etc. Cred că Eleonora Stamate a vrut să exerseze în asa-zisa „estetică a urâtului”, ca o contrareplică la restul poeziei sale de o delicatete… feminină. Căci mai mult de trei sferturi din volum le constituie acest „castel al îngerilor”, invadat de luminozităti serafice, mult alb, albastru si verde, „aripi de astri”, dansuri feerice, iubire, „miscări de mătase”, omniprezenta divină, parfum de toamnă îmbătător s.a.m.d.: „Dezlăntuită, / si ametită de mireasma divină, / cu poezia, pe veci, / sfătoasa-mi stăpână, / alerg pe prispa cerului / cu buzunarele pline de stele. / Feciorelnic, îngerul păzitor / îsi poartă mantia de curcubeu” (Castelul îngerilor). Şi, cu toate acestea, poeta nu „vede” în acest castel al îngerilor doar imaginile idilice, bucolice, în definitiv simplificatoare ca orice perspectivă maniheistă. Eleonora Stamate are o perceptie a lumii în multiplicitatea ei funciară, fără, însă, a recurge la accentuarea dihotomiei. Pentru că, în fond, principiile opuse sunt complementare. Există aici arsită, întuneric, „fantasme biciuitoare”, „sita amurgului”, „peste podul de aur, / balaurul mă asteaptă”, durerea, lacrimile: „Afurisita invazie de păsări carnivore / sugrumă ceata, / prin rare raze serpuitoare, anemice, / ascultă lumina. / Sub clopotul amintirilor, / fluturi răvăsiti scutură perdeaua deasă de fum / cu parfum de semizei. / Se-ascunde lumina în buzunarele norilor, / ca niste semne de-ntrebare, / doar ele mai sculptează lacrima soarelui, / mai mângâie pântecul gândului, / forfecat de atâtia nuferi bolnavi de rugină” (Ca prin ceată). Autoarea n-a scăpat sau n-a vrut să scape de total impropriile (chiar dăunătoare) constructii genitivale, un mod elementar de a construi metafore. Mai toate textele au dedicatii. Nu e nici un mod de captatio benevolentiae, nici o intentie imnică. Cartea nu-i omagială pentru persoanele incluse aici. Omagiul este tot al poeziei în cele mai multe cazuri, chiar si atunci când închinarea se face lui Nichita Stănescu.
Traian DAFINESCU

Valeriu Valegvi
Din larg spre larg

Al cincilea volum de versuri de Valeriu Valegvi se mentine în nota evolutiei sale din urmă. Tendinta este de avansare „în larg” de presimtire a unei nasteri neîntrerupte cu ritm parcă metronomic si fără gestică spectaculară. Prefata cărtii e mai sibilinică decât poezia deloc ermetică, a cărei profunzime vine chiar din simplitatea ei consubstantială. Sunt respiratii fulgurante, poeme dense, bine mesterite, iar Escaladare pe Hymalaia, cu aparente de largă respiratie, e, de fapt, alcătuită dintr-o suită de 12 „haiku-uri”. O calmă uimire stăpâneste perceperea fiintei, „însufletitele contrarii”, trupul si sufletul, trecerea si eternitatea. Motivele recurente sunt marea, pasărea, lumina vs. noaptea (umbra), ploaia, zăpezile, timpul („fâlfâitul de aripi al clipei”) etc. Trupul „încetosat de vise” îsi face din sânge un mesager al sufletului: „Suflete / cuprins de frenezia avatarurilor / te poti salva pe verticala / sângelui meu?” (Frenezia avatarurilor). Interogatia e dubitativă si „avatarurile” nu sunt chiar asa de frenetice, ci mai degrabă „o adiere dintr-un orizont”, un „vis încetosat”. Gândul-lumină este mereu izomorf sufletului-zbor.
Peisajele sunt tot sufletesti, în linistită confesiune: pietre „triste”, „inexpugnabile”, o picătură „dintr-un pumn de cremene”, tensiuni si reverii, vibratii si litanii. Poet al mării, cum îl stim si din volumele anterioare, Valeriu Valegvi nu recurge neapărat Ia o recuzită expresionistă. Marea e „ca o primăvară”, enigmatică, fertilă, un altar pentru spovedanii, imersiune în dinamica vietii, loc al acelei jinduite renasteri. Nu întâmplător motoul preluat de la Mihai Ursachi înstiintează: „Eu sunt călutul de apă-n Oceanul etern // Asa provizoriu, / asa iluzoriu / pe stânci de ivoriu”. Din această simbolistică a apei primordiale derivă si motivul ploii, frecvent în cartea de fată. Peisajele pluviale relevă, în primul rând, principiul activ ceresc, purificator, fecund: „La noapte o să plouă / ne-om dezmierda sufletele / asa îmbrătisati / nu ne-om da drumul / pret de un anotimp / ne-om dezmorti sufletele / măsurati din vârful picioarelor / si până-n crestet de briza mării / miri risipitori / la noapte o să plouă / n-auzi amintirea / iscodindu-ne crestetele?” (N-auzi amintirea?).
Iubitor de armonii, poetul contemplă lumea mai ales în ipostaza ei luminoasă, tutelată de „astrul părinte” al pământului germinativ: „ah se petrec atacuri de muguri / pe pieptul pământului aceleasi / vânturi treze / din nărăvitul orizont dau buzna / peste obrazul relaxat / mugurii fierbinti biciuiesc” (Prin norii rarefiati viata). Lumina dobândeste o multitudine de conotatii, pozitive desigur, culminând cu „lumina mamei”. Lumină, vis, mare însotesc permanent vederea ca dimensiune spirituală: „Compas peste lumina / dinspre mare / visul”. „Fruntea survolată de nori” pune pret pe ninsoare, pe „agerimea sălciei pletoase”, pe „solzii de aur ai frunzelor”, pe „haina verde purtată de un înger, pe cuvintele care „arhivează zefirul”, o natură erotizată fără idilisme contrafăcute, dar cu o candoare în afara oricărei discutii. Opozitiile ca valori alternative complementare se situează în plan secund. Într-un iarmaroc retro, poetul are intuitia maleficului: „Dregătorii de fum / regrete pe cord deschis/ pofte-n călduri / nerozii irizate / si cum hoinăreala celor alesi de fruct / nu e de-ajuns averse de monologuri / văpăi de toamnă / si cum hârjoneala celor deochiati de fruct / ne bruiază mesajul râsete de urs / hienele somnului / uite cum nechează / oarbele adâncului / uite cum aleargă / plasa unui asfintit cum se iasă pe gura / celor ce se-nchipuie alesi de fruct în timp ce / undeva în centru bat tobele ultimului trib recrutat de Coca-Cola” (Iarmaroc retro). Există destule semne de nemultumire: „vraiste de gesturi”, ”sentinte cu zâmbetul pe buze”, un nou mileniu care „devoră avortonii ratiunii”, ”vânătoare de hiene”, ”friguri”, ”erori”, strigăte, „desfrunziri”, singurătate, umbre, „urletul lupilor de la suprafată”, agonie, „mareea sufletului” etc. O natură ambivalentă, deodată cu plenitudinea spirituală, fără de care ingenuitatea s-ar prăbusi. Pasărea le împacă pe toate, surprinde tentatia împlinirii, prevesteste armonia nădăjduită.
Cât de curat scrie Valeriu Valegvi, surprind constructii nefericite ca „hienele somnului”, „serpentinele memoriei”, „clavicula pământului”, „mareea sufletului”, ”raza visului”, ”lianele visului”, ”negura florii”, ”clapele sângelui”, ”cazania tărmului”, ”clopotul serii” - le-am cules pe toate, nu multe, nu putine. Plac, în schimb, esteticeste vorbind, „ereziile unui capricorn”, pline de poetică spiritualitate. Şi acestea ne dau măsura a ceea ce se numeste poezia pe traseul ei fast, o fata morgana spre care mereu năzuim, putere care „stârneste orice lucru să treacă de la starea de nefiintă la aceea de fiintă” (Platon).
Tr. CONSTANT