Ion BELDEANU

Sã vezi cuvintele cum

Încerc sã trãiesc totul ca si cum
nu despre mine ar fi vorba
neputinta, tãcerea si celelalte compromisuri
o pendulare între ironie si aversiune;
Înfãtisarea mea de hidalgo
poartã amprentele strãzii peste care
se perindã realitatea, nenorocita de realitate
(ea nu mai trezeste nici interesul
marinarilor mahmuri).

Iatã ploaia aruncând frunze de gheatã
si vânzãtorul de lozuri numãrându-si
singurãtatea

Viatã pe o margine de scenã
când trebuie sã visezi si vei visa
un oras în fiesta
pentru ca intrând în casã
sã deschizi cartea si sã vezi cum cuvintele
se clatinã la lumina sângelui tãu irascibil.

Descriere dupã naturã

Amãnuntele existentei mele n-au cum
sã rãstoarne monotonia
trãiesc la marginea arenelor
si recitesc acelasi spectacol pervers
al supravietuirii
ce animã marea de capete

O lentoare amintindu-mi de ceva
poate de umilintele mãscãriciului:
cei slabi sã-l asculte, cei puternici
sã grohãie izbindu-l

Aceastã descriere dupã naturã
nu-si propune nimic deosebit
e ca un început de psalm
dinspre care pâlpâie surâsul Giocondei

Iarba rosie îmi îneacã respiratia.

La morile gândului

Mai mult decât oricând ascult Acheronul
silabele orbite de tãcere
cineva numãrã urmele acestei dupã-amieze
fãgãduinta strãluceste
la poarta cu desen înflorit

Mãrturisesc: n-am biciuit nici un cal
mi-a fost prea plinã fuga
si fãrã martori
o, câtã încântare, nu-i asa?
râsul meu rãsturnat peste turnuri
de Cetate;

Cenusã si vânt, vânt si cenusã
si mai neputinciosi ca oricând
acesti trecãtori duc în pumni
oase de greier pentru vânãtorile duminicale
când rãmâi singur
paznic la morile gândului
cu o singurã si ultimã grijã:
sã nu adormi, sã nu adormi.

Cãmasa trecerii

Îmi este nespus de greu sã reiau poemul
de-acolo de unde îl abandonasem
altfel zis ascult aceiasi tei
despre care ti-am vorbit
într-o zi de solstitiu
pe când asteptam si astept vestea capitulãrii

Orasul e sufocat de chermeze
aerul are gust de cenusã
o aud târându-se, cenusa, intrând printre
ganguri si iesind sub forma
palmelor rãschirate ale cersetorilor;
De altfel, aceste realitãti galbene
nu-i mai impresioneazã nici pe seminaristii
evlaviosului Pimen
ei îsi leapãdã sfioasele pelerine
si hãituiesc gãrile înserãrii
pânã nimeresc pomul mult lãudat
si apetisantele poame.

Iatã poemul îmi atipeste pe umãr
cade lumina linistea moare
si cineva strigã: Priviti
cum peste mine clipa se rupe!

Iarba viitoare

Cãlcând spre noapte mai aud
o legãnare de pãdure si cioburile verii
biciuindu-mi umerii
Dar de ce aceste sunete hoinare
când vremea rozelor s-a dus?
Altãdatã vorbeam despre dragoste
si copacii se prãbuseau peste noi
azi o pãrere mai bunã n-as sti sã adaug
cuvintele îsi legãnau aroma
pânã credeam a fi murit
muscam aerul cu sete

si clopotele cãdeau secerate.

Acum mã întorc si zic:
iubito va fi sã pierdem poate
ori chiar am si pierdut
însã rãmâne iarba viitoare
si pasãrea secretã a rãsãritului
când peste trecerile noastre
se asterne pacea
se asterne neuitarea.

Invincibil mãrarul

Acolo spui cã se vede altceva?
dar ce sã se vadã decât molcoma noastrã
pendulare între a voi si a putea
o discretie bineînteles echilibrând
neputinta paserei tintuitã în colivie

A cãuta: o stare ori simplu impuls
lumini înselãtoare si febrã
eu stiu cã nici o fericire nu mã asteaptã
la capãtul poemului
Încerc sã mã apãr de pervertire
miezul zilei aduce cu o felie de pepene
somnoros dacã nu cumva am mai folosit
comparatia, oricum o felie din care
muscã vechile spaime
nisipul si disimulãrile voalate

Dar vorbeste-mi despre paradisul
micilor preparative ale dupã-amiezii.
o, mi le si imaginez si nu mã pot abtine
sã plonjez în refluxul
aromelor indiscrete
peste care troneazã invincibil mãrarul.

Final alb

Dulce agonie când lama rupe copacul
si-l aseazã cuminte
la capãtul iernii
peste povârnisurile sãgetate
de urletul metodic al Rãsãritului

Atunci se aude frigul
si inima frigului scâncind
o încercare ce mutã pãdurea
p sprijinã pe mine de mine apoi o rostogoleste
de pe o piatrã pe alta
pânã dispare

Tu vei iesi sã tai mielul
abia smuls din clipa de abur
sã te-nvelesti în sângele lui cald
si sã asculti cum se rãstoarnã
carele cu mere
prin cerul înghetat.

Semn de întrebare

Iar nesuferita bolborosealã a ploii
si sâcâitoarele uimiri izbindu-mã:
a fost o vreme… Oare a fost o vreme?
Cãlãretul fãrã cap si azi mai aleargã
nimerind fãrã gres
cârciuma cea galesã
unde netezit-am si noi cãrãrile Paradisului

Aud cântecul tãu venind
clãtinat ca un miel nedeprins cu existenta
O câmpie de sperante
un spectacol fragil de asezat noaptea
sub pernã

Frigul devine emotie si caprifoi

În asemenea ape am privit
si încã privesc nedeslusind decât susurul cuvintelor
Si apoi?

Lespedea, lespedea

Sunetele se rostogoleau ademenitoare
O, frumosule aceasta e fereastra
prin care se vãd paginile tale obosite
ziceau si eu priveam cerul
desenat pe prima filã
ca dintr-o altã viatã
când muzica asterne petale
pe ochii rãsfãtatelor feline

Am sã plec sã caut rãdãcinile
din care se alcãtuiesc
acele întâmplãri
nu mai aud nici zidul rupându-se
peste umbra mea
nici piersicile pufoase
cãpãtând dintr-odatã altã culoare

O descriere dupã naturã în definitiv
ea nu-si propune cum se vede nimic
poate doar clipocitul neuronilor
când ridicând privirile
observi cum dintre valuri si mimoze
se ivesc ghearele zorilor.

Desigur muzica

Vã privesc si nu-mi face nici o plãcere
gândul urcã piezis
îl aud mârâind ca un câine de pazã
oho, cum rãpãie verbele voastre
peste surâsul frumoasei adormite!

E frig se face tot mai frig
si mai gol prin somnul cu melci
doar regina mai toarce
si plictiseala geme prelung

Mã gândesc la cãlãtoria copacului
ce viseazã aceeasi pãdure
pe care n-o va întâlni niciodatã
mã gândesc la cocorii
abandonati pe un câmp de octombrie
si aud muzica izbindu-se
între peretii sunetului
fãrã putintã de alcãtuire

Sã fie aceasta descoperirea tãcerii?
Morala devine o fiintã micã si dizgratioasã.