Dialog cu Michael Edwards

Poetul şi limbile străine

 

Michael Edwards, născut în Anglia, în apropiere de Londra, în 1938, e poet şi eseist. De multă vreme analizează chiar fiinţa poeziei, în parte prin examinarea diferenţelor, adesea uimitoare, între poeticile franceză şi engleză. Actualmente profesor la College de France, (catedra de Studii ale Creaţiei Literare în Limba Engleză), îşi împarte viaţa între Paris şi Burgogne. În dialogul ce urmează, realizat de Francois Lallier (Bourgogne côté livre nr. 26 ), el evocă bucuria de a scrie în engleză şi franceză.

- Dragă Michael Edwards, ce e o limbă străină?
- Aş spune că o limbă străină e o limbă care face lumea străină. Şi ce şansă pentru noi! Limba pe care o vorbim din copilărie e amestecată, încă de la început, de la primele cuvinte auzite şi gângurite, cu realul, cu realitatea aşa cum o resimţim, în sensul că, pentru un anglofon, lumea vorbeşte englezeşte. Acest lucru e important, e chiar esenţial: această limbă care pare să meargă de la sine ne permite nu doar să vorbim lumea, să ne punem în raport, numind-o, cu totul, cu vizibilul şi cu invizibilul. Această familiaritate originară (dar care pare fără origine) e necesară sănătăţii fiinţei cotidiene, gesturilor de fiecare zi prin care o viaţă se constituie. Dar interesul unei limbi pe care n-o vorbim de totdeauna, forţa ei este, o spun, puterea aproape magică, ce vine din ceea ce acaparează lumea noastră, din ceea ce ne-o sustrage şi, aproape ca o frustrare, ne-o transformă. După îngrijorarea de a vedea că felul nostru de a numi lumea nu este decât o apropiere prin alţii, mii, că nu spune, fatalmente, adevărul şi că nu epuizează realul, vine uimirea unui Ali Baba care, urmărind hoţii care i-au şterpelit limba, va descoperi în fundul peşterii sale, în cazul meu, comoara limbii franceze. Plăcerea intimităţii cu cuvintele e considerabilă şi, adesea, ameţitoare, dar ce plăcere ciudată aceea a distanţei! Pot să fiu fermecat în faţa vocabulelor simple, împovărate de decenii de viaţă, precum cliffs, main road, unfathomable, dar vertijul meu e altul şi mai mare în faţa unor falaises, grand-route, insondable [faleze, drumul cel mare, de nepătruns - n. tr.].
A ne afla într-o altă lume, străină obiceiurilor noastre, e cu totul salutar. Vedem toţi că lumea nu e ceea ce ar trebui să fie şi, contrar diverselor isme ale epocii noastre care induc anxietăţi secundare, creştinismul (care a reflectat îndelung asupra limbajului şi asupra multiplicităţii limbilor) presupune, prin doctrina Căderii, că lumea, pierdută, aşteaptă înnoirea într-un interludiu ale cărui semne sunt deja de descoperit. A se elibera de obişnuit, a se pătrunde de natura ciudată şi străină a lucrurilor devine dintr-o lovitură un act de dorit şi limbile străine sunt prezente spre a ne ajuta. Ele nu sunt nici indispensabile, nici suficiente, e sigur, dar ele ne pot face acest bine inestimabil de a umple de necunoscut, în acelaşi timp, lumea şi eul.
Pentru un poet, o limbă străină e, prin consecinţă, un dar deosebit de preţios - dacă vrea să se intereseze de ea. Simplul fapt de a practica franceza, vorbind-o, citind-o, susţine ideea mea că limbajul poetic (şi chiar limba înaintea poeziei care se ascultă şi se lasă făcută) schimbă lumea sau, cel puţin, felul ei de a fi pentru noi. Pentru un englez, franceza cea mai frustă a făcut-o deja. Apoi, orice limbă străină, iar franceza în primul rând, vine să figureze pentru mine această altă limbă, prin respiraţia mai bine măsurată, prin muzicalitatea mai fericită şi într-o agregare mult mai pronunţată cu profunzimea lucrurilor. Această alteritate există ca un dincolo îndepărtat sau apropiat de engleză, aşa cum, mă gândesc, limba pe care poetul nu încetează s-o ducă mai departe era un fel de versiune străină a propriei limbi.

- Poet bilingv, capabil, pe deasupra, de a preda literatura engleză ca şi literatura franceză, în Franţa sau în Anglia, în cele două limbi, aveţi o experienţă preţioasă de «poetică comparată». Ce se întâmplă atunci când actul poetic tocmai se exersează în aceste două limbi, engleza şi franceza, simultan? Cum le percepeţi diferenţa? Pentru dvs., care o practicaţi, este aceasta o resursă?
- Într-un moment, faptul că el, cuvântul, este multiplu mă tulbură, Babelul idiomurilor asemănătoare semnifică neînţelegerea chiar a locului limbajului şi imposibilitatea de a atinge un adevăr unic. Cred acum că acest necaz e însoţit de o bucurie, că fiecare dintre limbi furnizează perspective asupra adevărului de care avem nevoie şi că această pluralitate de diferenţe este instructivă. Văd că poezia mea e precis a mea, poezia altora, a fiecăruia dintre ei, diferită şi că poetica - maniera de a concepe poezia şi aceea de a fi poet - se schimbă constant. Dacă mă întristez la ideea că n-am citit niciodată Puşkin sau Vedele în original şi mai cu seamă că n-am intrat în lumea lor simultan a limbajului, culturală şi geografică, mă bucur de existenţa acestor lucruri inaccesibile.
Şi o limbă străină ca limbă a poeziei e în mod deosebit îmbogăţitoare. Se începe totdeauna un poem cu ceva, chiar cu «ceva de zis», dar munca poetică, pentru mine, consistă în mod esenţial în a căuta, a asculta cuvintele şi conversaţiile pe care le au între ele, în a încerca să descopăr ceea ce impulsul care împinge la scris, memoria care se mişcă, inconştientul care se trezeşte şi toate aceste sintagme care năvălesc vor să spună. Când acest lucru se întâmplă în franceză, stranietatea procesului se intensifică. Nu pot uita, în rest, că trebuie să trăiesc în actul poetic cu materia limbii, cu ritmurile ei, cadenţele ei, sunetele pe care le produce, căci într-o limbă străină suntem obligatoriu sensibili la tot ceea ce limpezeşte sensul şi iradiază corpul. Spuneam chiar, dar nu sunt sigur că am formulat bine, că franceza ca limbă poetică e pentru mine cu atât mai eficace, cu cât ceea ce îmi oferă este mai secret.
Dar e practica, recentă, a două poeme care m-au sedus concomitent. Poezia cheamă - cere să fie - şi este diferită în engleză şi în franceză. De mult timp încerc să deschid poezia engleză anumitor calităţi ale poeziei franceze pentru a le adăuga resurselor limbii noastre şi posibilităţilor noastre, aş zice, antologice şi existenţiale. În traducerile franceze ale poemelor mele, şi mai ales când scriu direct în franceză, ca în volumul Paris profond pe care îl pregătesc acum împreună cu artistul Pascale Hémery, mă comport uneori având în minte faptul că sunt englez, în speranţa de a deschide puţin poezia franceză anumitor virtuţi ale poeziei engleze. E, cu siguranţă, o întreprindere delicată şi sunt conştient, desigur, de specificităţi şi diferenţe. Nu vedem, dar schimbăm lumea când trecem de la iarba verde [l’herbe verte] la green grass (unde adjectivul precedă substantivul), ca de la o sintaxă franceză care permite ca totul să fie ordonat după categoriile spiritului la o sintaxă engleză, care incită la a urma puţin câte puţin desfăşurarea lucrurilor.
Vocabularul relativ armonios al francezei încurajează mersul la esenţial în puţine cuvinte, în timp ce vocabularul debordant şi mai mult decât hibrid al englezei insistă la plonjarea în abundenţa a ceea ce este. Fără a vorbi de versul francez care cere să fie «poetic» şi care îşi caută constant inflexiunile într-o limbă puţin, dar foarte subtil, accentuată, faţă de un vers englez cu bătăi puternice în care e mai uşor de menajat un du-te-vino semnificativ între poetic şi prozaic.

- V-aţi tradus singur poemele în franceză, ceea ce este o poziţie foarte originală. Cum resimţiţi cuvintele în trecerea de la engleză la franceză, pentru că există în mod necesar în această limbă, care a devenit a dvs., tot felul de constrângeri, o formă generală, sonorităţi, inflexiuni destul de diferite de acelea în care aţi scris iniţial poemul?
- Ideea de a mă traduce în franceză m-a surprins într-o zi: nu ştiam deloc dacă aşa ceva ar putea reuşi. Se spune, de obicei, dar, fără îndoială, pe bună dreptate, că nu trebuie niciodată să traduci versurile decât în propria limbă şi am crezut, ca toată lumea, că raportul cu poezia nu se poate stabili decât în limba maternă, singura care ne locuieşte de la început. Dar am vrut să descopăr, în ciuda a orice, dacă sunt capabil de asta, şi voiam să văd ce faţă vor avea poemele mele în această altă limbă care m-a atras mereu. Mă interesa îndeosebi să studiez în franceză şi, cu modificările care trebuiau, cu siguranţă, să intervină, dar care rămâneau imprevizibile, experienţa fiecărui poem a fost avută în vedere, inventată, completată.
Înţeleg îndată că nu e vorba atât de a traduce aceste poeme, cât de a le scrie a doua oară, după modalităţile unei limbi străine, şi, mai cu seamă, de a reface drumul creaţiei lor, de a re-cunoaşte ceea ce le-a dat naştere. (Nimic altceva, într-adevăr, decât a te traduce pe tine, pentru a infirma locurile comune obişnuite despre traducere.) Nu caut «echivalentul» poemului englez: îl revedeam în franceză, ca şi cum îl scrisesem direct în această limbă şi pentru că n-aveam nimic de împărţit cu autorul, îmi permiteam uneori să dezvolt originalul de o altă manieră, astfel ca el să trăiască din plin în acest mediu nou.
Ascultam atent învăţăturile poeticii franceze, încercând nu atât să stăpânesc limba, cât să mă las stăpânit de ea şi remarcând la mine, cu o claritate încă mai vie decât atunci când scriu în engleză, până la ce punct depind de limbă, de darurile sale, de surprizele sale şi că ar trebui să avansez cu tact. După un timp, mi-am zis, totuşi, că un poet străin poate face în franceză ceea ce un poet francez nu s-ar fi gândit şi m-am îndoit de anumite traduceri, ţinând seama de felul de a fi al poeziei engleze. Faptul de a reînvia poemele în franceză, relevându-mi, uneori, emoţii, imagini pe care poemul englez nu le-a resimţit sau nu le-a lăsat să se maturizeze, am sesizat ocazia de a reface originalele.
Rivage mobile, cartea în care poemele engleze şi «traducerile» franceze stăteau alături, a sfârşit, aşadar, prin a fi - între alte lucruri, sper! - contribuţia mea cea mai practică la poetica comparată.

- Ideea unei «limbi universale» v-a reţinut atenţia? Nu e o deschidere asupra viziunii unei lumi mai apropiate de aceea - «acelaşi şi altul>>, identic cu sine şi perfect nou - pe care aţi avut-o în eseuri, care v-a orientat? Era, în alţi termeni, o limbă a unei «lumi noi» sau păstra ceva din pluralitatea limbilor?
- Cum vă puteţi imagina, în faţa acestei lungi experienţe surprinse, de schimburi şi de divergenţe între engleză şi franceză, nu sunt atras de ideea unei limbi universale. Cred că înţeleg discuţia despre un dincolo al limbajului, în muzica secolului al XIX-lea, în pictura mai recentă şi de mult timp în tăcere, ca dorinţa de a evada din vacarmul unei pletore de limbi naturale şi de a contura aparenta incapacitate a oricărui limbaj de a ne capta intuiţiile cele mai profunde. Dar văd limbile străine, care se întind în jurul nostru în spaţiu şi, de asemenea, în timp în imaginea stelelor, ca o exuberanţă superfluă şi îmbucurătoare. Îmi spun şi că lipsa de înţelegere poate fi, ea însăşi, benefică. Frumuseţea limbii slave, auzită într-o zi, într-o biserică din Slovacia venea, în parte, din natura sa impenetrabilă. Faptul că un bărbat nu are acces la experienţa unei femei şi viceversa, că viaţa intimă a unei jumătăţi din umanitate ne este închisă, pare a indica o lecţie morală şi spirituală de reţinut despre limitele cunoaşterii noastre şi despre necunoaşterea liber consimţită.
Ciudăţenia dezirabilă a unei alte limbi participă şi ea la sentimentul unei lumi aceeaşi-şi-alta, care îmi vine din convingerea unui real mai real, care aşteaptă în afara noastră şi în noi, din întrevederea nu a unei utopii sau a unui paradis transcendent, ci a unui «nou pământ» şi a unor «noi ceruri». Acest sentiment explică pentru mine puterea repetitivă a literaturii, a artei, în care un peisaj de Corot sau de Constable creează o nouă stare a vizibilului la Fontainbleau sau în East Anglia, în care totul este diferit fără ca nimic să se schimbe. Franceza repetă, în acest sens, ceea ce spune engleza; freamătele din tufişuri [les bruissements du sous-bois] sunt şi, în acelaşi timp, nu sunt the rusthings in the undergrowth. Vorbind şi scriind cele două limbi, mă găsesc continuu, chiar în alteritate, mă plasez în strania noutate a francezei, dar şi, atunci când o consider propria mea limbă, din punctul de vedere al limbii franceze, în noua stranietate a englezei. E, probabil, sensul obscur al acestei puteri de discretă transfigurare care m-a determinat, în liceu, să mă interesez de limba voastră, ca şi de literatura franceză şi de Franţa.
Avem nevoie, sunt convins, de sentimentul de straniu, de bizar, şi speranţa mea merge nu atât spre o limbă universală, cât spre această înţelegere universală a limbilor care par a fi Rusaliile. Şi cred în alt mod de deplasare a limbajului. Ceea ce are importanţă pentru mine nu sunt atât poemele pe care le scriu; este de a face în fiecare moment, în fiecare zi, o experienţă poetică. Dacă poezia este cercetarea unui dincolo al vieţii în viaţa însăşi, creaţia cotidiană a unei lumi şi a unui eu acelaşi şi altul, fiecare poem, ca fiecare epocă a vieţii, e o piatră de vad, care ne poartă pe drumul nostru spre un alt ţărm.

Traducere de Florin SCARLAT