GENERATIA PROZAC

Putem spune cã ne-am nãscut ca o culturã modernã odatã cu generatia de la 1848. Au urmat generatiile 1868, 1918, 1928, 1968, 1988, 2008 si…etc. Cu alte cuvinte, chestiunea generatiilor scandeazã cu accente specifice ritmurile de schimbare ale culturii noastre. Sub aspect conceptual, ce mai poti spune în plus fatã de Mircea Vulcãnescu, cãruia tocmai i s-au antologat articolele pe aceastã temã? Dar, privind roatã de jur împrejurul literaturii de azi, ce vedem? O bruscã si, pentru mine, inexplicabilã acutizare a conflictului intergenerationist. Îmi pare acesta un semn de provincialism; normal ar fi ca temele care ar trebui sã domine scena dezbaterilor intelectuale sã fie cu totul altele. Explicatiile sociologice, psihologice sau politice nu sunt greu de gãsit. Pe fondul stagnãrii generale a societãtii românesti, a gerontocratiei atotputernice, a sãrãciei generale care face din omul de culturã un etern cersetor la curtile Statului (vezi scenele de un penibil macabru al excursiilor organizate de „generalul” Antonescu pentru actori sau respingerea „ab initio” de cãtre Presedinte a Legii Spectacolelor care dorea sã introducã un climat concurential normal în domeniu, scandalul anual al subventiilor pentru cãrti samd) este fireascã exasperarea celor tineri. Si insurgenta lor. Existã la noi, vorba tânãrului Cioran, o „dictaturã a reumatismului”, la care rãspunde o frazã recentã a lui Cãrtãrescu: „Fiecare român, dacã nu are sansa sa fie idiot, este de ani de zile deprimat”. Restauratia masivã, care a început imediat dupã 1990, mai timid la început, apoi tot mai pe fatã, s-a fãcut resimtitã la toate palierele societãtii, dar a fost acuzatã cel mai acut în singurul domeniu care are memorie, cel al culturii.

De aici pãstrarea în actualitate a unei teme care, în mod normal, ar fi trebuit sã intre în desuetudine, odatã cu instaurarea unei societãti a liberului schimb (si) cultural. Numai cã rinocerii au blocat repede toate canalele: revistele, teatrele, televiziunile, universitatea, editurile, bursele, sinecurile. Si de aici încep nedumeririle mele. Pentru cã revolta generatiei nãscute cam pe vremea cînd debutau optzecistii nu se îndreaptã mai deloc împotriva mogulilor întepeniti în functii. Nu veti gãsi în articolele lor vehemente desfolieri ale unor Pãunescu, Sãraru, Theodorescu, Buzura, Breban, Vadim, Fãnus Neagu, ejusdem farinae. Nu. Inamicul public nr. 1 este „grupul de la Pãltinis”, tartorul rãutãtilor din cultura românã este Liiceanu, iar inventia lui cea mai diabolicã se numeste editura Humanitas si H.R-Patapievici. O asa orientare a generatiei tinere are de ce sã te punã pe gânduri. Un domn profesor din SUA, a cãrui carte a fost rapid transformatã în stindard de guevaristii nostri culturali acuza cu seninãtate pe cei care comit „culturã mare” ca lucrul cel mai periculos cu putintã. Nãscutã gata ideologizatã, noua „generatie în pulbere” încã nu si-a gãsit o traiectorie. Cel mai urât spectacol îl dau cei gata nãscuti cu pãcatele pensionarilor, aciuiti cu grãbire la trena câte unuia, sorbind nectarul dulce al muncii de negrisor care face treburile murdare ale maestrului, înjurând în numele acestuia pe cine trebuie. Altii stau pe propriile picioare, dar nu si pe propriile cãrti. Oricât de indigeste, romanele lui Breban sunt niste constructii, pe când Pizdet e doar o jucãricã simpaticã dând foarte bine seama despre „situatiunea” disperãrii noastre nationale. Atât. Dar, cum spunea chiar Costi Rogozanu, apropo de muzici (dar se aplicã perfect si la literatura multor tineri), parcã a lupta doar pentru dreptul de a scrie numai despre sex si de zeci de ori pe fiecare paginã cuvintele porcoase, e o mizã prea micã. Acum, iatã, le spun toti: de la Gãlãtanu la Vaculovski sau Ioana Baetica. Cu ce a progresat literatura românã prin asta?

Dan C. Mihãilescu a provocat mînia multora lansînd o idee care ar merita discutatã serios: faptul cã Generatia ’80 s-a ratat, nedând marea carte asteptatã. În loc de asta, s-a declansat un potop de invective. De altfel, într-un mod straniu, în aceastã varã cu climã belalie certurile noastre cele de toate anotimpurile, pornite de la politicã, s-au deplasat spre culturã. Nu discut aici de ce, observ doar cã o idee care ar fi meritat o discutie serioasã a fost mutatã rapid în derizoriul invectivei. În consecintã logicã ar fi putut fi discutate si faptele scriitoricesti ale celor sub 35 de ani. Ceea ce reprosez acestei generatii, este tocmai cã nu s-a configurat ca atare. Nu are curaj sã punã în discutie establishementul, ci vrea doar sã-l înlocuiascã. Nu a gãsit curajul negãrii totale si originale, cele mai multe dintre mijloacele alese fiind tocite încã de avangardele secolului XX. A importat fãrã discernãmânt critic forma fãrã fond a corectitudinii politice si stângismul din universitãtile occidentale unde îsi dau doctorate strãlucite, preferând sã fie „un partid”, decât un curent. Din sastisire fatã de invocarea obsesivã a trecutului îl ignorã global refuzându-l, ceea ce mi se pare de-a dreptul periculos. Cu riscul de a fi patetic le-as reprosa cã nu au un proiect pentru România. Îmi vor rãspunde desigur cã nu-i intereseazã. Perfect. Ar trebui mãcar sã se cunoascã pe sine, dar cultivând politica cercului închis (exact cea pe care Sorin Adam Matei o reproseazã mandarinilor pãltiniseni) ei îi ignorã pe companionii de generatie cu un traiect profesional cel putin la fel de strãlucit, dar care au alte optiuni culturale. Ca sã dau un singur exemplu, exceptionala generatie de tineri teologi pe care o avem.

Preocupati de schimbarea canonului, de revizuiri într-un mod foarte putin lovinescian, trãind realitatea româneascã la un mod supercomplexat, aceastã generatie vrea sã spunã NU. Dupã modelul Ionesco. Dar pentru a avea glas, trebuie sã ai cãrtile si proiectele pe masã. Dacã, însã, acoperim prãpastia dintre noi si realitate cu literaturã de tip Prozac, vom fi fericiti pânã la adânci bãtrânete si vom muri de un Alzeihmer încântãtor…

Christian CRÃCIUN